Ema se trezi, în această dimineață, cu o stare ciudată… Adică, cum ar fi zis Muma, bunica din partea tatălui: „Nu avea o inima bună”. Un sentiment de insatisfacție îi inundase ființa, fără să-și poată explica de ce… Nu aștepta, ca în alte dimineți, ca primele raze ale soarelui, intrate prin fereastră, să îi aducă bucuria și speranța unei noi zile… Avea o tristețe a sufletului, care nu înțelegea de unde vine, dar, sigur, care nu anunța nimic bun.
Se apucă să-și facă ordine prin odaie, fără prea multă tragere de inimă, mai mult să-și facă de lucru și sperând, astfel, să destrame, cumva, tristețea ce o cuprinsese. Puse mâna pe vasul cu flori de pe noptieră, așezându-l mai aproape de veioză. Era un fel de bol cu figuri geometrice, colorate diferit. Îl luase de la un târg de antichități, împreună cu veioza de lemn cu abajur crem și bordură de ciucuri maronii. Constatase că, împreună, formau un tot armonios, care era însăși viața ei ,,colorată” diferit, în anumite etape ale existenței, și luminată sau, dimpotrivă, lăsată în întuneric, din când în când.
În acest proces ,,de reașezare” a unei noi ordini în viața sa, la un moment dat, rămase cu mâna suspendată în aer… Își aminti, brusc, visul pe care îl avusese spre dimineață. În ultimii ani avusese tot felul de vise ciudate, mai ales în preajma unor Sărbători sfinte sau ale unor faze ale Lunii, Lună nouă, Lună plină. Nu le dăduse atenție la toate, dar unele o puseseră pe gânduri și le interpretase cum se pricepuse, în funcție și de ,,faza” vieții prin care trecea, la momentul respectiv.
Visase, așadar, fie o ramură tânără, subțire în care anina un ineluș cu piatră albă. Ba, un ghem de ață cu două fire, unul mai lung și altul mai scurt, pe care ea se străduia să-l scoată la lumină. Palma mâinii, în care se spune că îți este scris destinul, și chiar pe Maica Domnului, de vreo două ori. Visul de azi-noapte o speriase, însă, de-a binelea. Un vas de lut îi scăpase din mâini și se împrăștiase pe jos în zeci de bucăți de forme și mărimi diferite. Asemui vasul din vis cu însăși viața ei… Vasul acesta, în care pusese, de fiecare dată, apă limpede și de care avusese atâta grijă să nu se fisureze… Dar care, totuși, de multe ori, se crăpase, uneori chiar căzuse câte o bucată sau două. Mai ales, când el îi spusese alteia că o iubește, că e specială… Când privirea lui tandră învăluise alt chip sau mâna îi alunecase, ușor lasciv, pe un alt braț decât al ei. Nu știa dacă gesturile lui aveau legătură cu felul în care arăta ea, cu vârsta la care ajunsese sau cu felul ei de fi, în general. Ceea ce știa, sigur, era că nu ținea cont de sufletul ei, de ceea ce simțea și cum se simțea în acele momente, de rănile adânci săpate în inimă. Ema avusese, însă, de fiecare dată, puterea să acopere crăpăturile vasului și chiar să lipească cioburile desprinse. Chiar se perfecționase… O făcea cu atâta măiestrie, încât, un ochi mai puțin avizat, nici nu și-ar fi dat seama ce ,,traume” suferise vasul ei de lut. Sigur ,,cicatricile” din sufletul ei rămăseseră la locul lor, dar nu interesa pe nimeni. În aparență, ele nu se vedeau… Și așa, ea continuase să pună apă limpede în vas. Și apa iar se tulbura, după un timp. Ba, chiar și vasul se crăpa, uneori pe aceleași locuri, alteori pe alte părți… De data asta, vasul din visul ei se făcuse praf! Se trezise, când încerca să adune bucățile de pe jos fără să cunoască deznodământul. Poate Dumnezeu nu voise ca ea să îl cunoască și, astfel, să continue să nădăjduiască… Să spere că din cioburile vieții ei se va întruchipa, un vas frumos în care ea va continua să pună apă limpede… Nu putea, totuși, să nu se întrebe: ,,Mai merita?”
Elena Sîrghie
