Nu știu dacă Nicușor Dan și-a dorit cu adevărat să ajungă președintele României. Ceea ce știu este că rareori un om a lăsat impresia că a fost atât de nepregătit pentru propria victorie. Pare că s-a trezit în cea mai înaltă funcție a statului cu aceeași uimire cu care un trecător se trezește, peste noapte, dirijorul unei orchestre simfonice.
De aici și toate teoriile care circulă prin agora. Unii spun că ar fi fost împins spre Cotroceni de structuri nevăzute. De Servicii. N-am dovezi clare și nici nu mă interesează literatura conspiraționistă. Dar, dacă tot ar fi existat vreun regizor al acestei piese, măcar ar fi trebuit să-i distribuie și o garnitură de consilieri care să știe meserie. Fiindcă, după primele luni de mandat, ai impresia că nici dirijorul nu cunoaște partitura, dar nici orchestra nu știe ce are de cântat.
Nicușor Dan este, fără îndoială, un matematician remarcabil. Numai că politica nu se rezolvă prin demonstrații matematice, iar diplomația nu se exprimă în ecuații. La Cotroceni, necunoscutele nu se elimină prin reducere, ci prin caracter, experiență și instinct. Iar acestea nu se dobândesc peste noapte.
Îl privești în conferințele de presă și, uneori, ți se face milă. Gesticulează, caută cuvintele, își frământă mâinile și pare că invocă în gând ajutorul Celui de Sus pentru întrebarea următoare. Funcția îl apasă mai tare decât costumul prezidențial.
Imaginea aceea în care o doamnă din protocol îl ia discret de mână și îl așază unde trebuie pe covorul roșu spune mai mult decât toate comunicatele Administrației Prezidențiale. Poate că, fără să-și propună, ea a devenit simbolul unei instituții în care protocolul pare mai sigur decât strategia, iar gestul firesc valorează mai mult decât sfatul sofisticat al unor consilieri invizibili.
Dar lovitura cea mai grea n-a venit din opoziție. A venit din propria tabără. Ilie Bolojan, prezentat de admiratori drept marele reformator, un fel de Moise contemporan (vezi băsistul Liiceanu) a ales calea majorării TVA, deși președintele promisese românilor exact contrariul. În tenis, aceasta se numește să fii învins pe propriul serviciu. În politică, înseamnă să începi mandatul cu autoritatea fisurată și cu încrederea alegătorilor pusă la încercare.
Desigur, nici ceilalți nu strălucesc. Sorin Grindeanu pare că încă își caută profilul politic, odată cu pierderea titlului tezei de doctorat, iar Marcel Ciolacu rămâne urmărit de întrebări la care nu a putut să convingă pe cineva că și-a găsit diploma de Bac.
Din păcate, România pare condamnată să aleagă mereu între promisiuni mari și rezultate mici.
Țara nu traversează doar o criză economică. Traversează o criză de leadership. Deficitul bugetar poate fi redus, taxele pot fi modificate, reformele pot fi începute. Dar lipsa autorității și a încrederii se repară infinit mai greu.
Poate că Nicușor Dan va învăța meseria de președinte. Istoria cunoaște lideri care au crescut odată cu funcția. Până atunci însă, România pare condusă de un om care încă încearcă să se acomodeze cu propriul destin, în timp ce destinul României nu mai are răbdare.
Iar când președintele caută răspunsurile, cetățenii încep să-și pună întrebările, la care el dă din mâini nedumerit…
Dumitru Sîrghie
