AcasăOpiniiPrimăvara – anotimpul miracolelor!

Primăvara – anotimpul miracolelor!

O nouă zi de primăvară în Țara Hațegului. N-am mai fost pe-aici din copilărie. Singura amintire, rămasă, și ea, mult în urmă, este a unui castel uriaș, la care ajungi trecând un pod de lemn. Este o zi posomorâtă, nu tocmai bună pentru starea mea de spirit…

Ființă solară, eu mă încarc, de la soare, cu bucurie, speranță, jovialitate. Iau partea bună a oamenilor și a lucrurilor. Mă bucur de colțul ierbii răsărit din pământul, încă amorțit, de florile de pe pământ sau de pe ramurile copacilor. Coloritul și mireasma lor mă emoționează până la lacrimi. Totul este un miracol! Primăvara este, prin excelență, anotimpul miracolelor… Când, însă, vremea este tulbure, ca astăzi, mă simt precum salcia care își tânguie ramurile de un verde crud, mângâind pământul și, parcă, cerându-și iertare că există.

Îmi amintesc de tot ceea ce este trist în viața mea, de tot ce ar fi putut fi frumos și n-a fost să fie… Cum spiritul Sărbătorilor de Paște începe să se simtă, deja, mă îndrept și eu spre Biserica din Densuș. Nu poate fi decât un semn divin, șansa de a te putea reculege, în aceste momente, într-unul dintre cele mai vechi lăcașuri de cult creștine, din România.  Știam câte ceva din povestea acestei biserici,  încă nedeslușită pe deplin. Ba că a fost ridicată de către ,,urieși”, cum spun oamenii locului, ba de către un general roman. Ceea ce se știe sigur, este că se află aici din sec. XII-XIII, fiind făcută din piatra ruinelor fostei capitale a Daciei Romane. Că, de 700 de ani, aici, slujba se săvârșește fără întrerupere.

Urmează, deci, să mă conving de ceea ce spunea istoricul Nicolae Iorga, și anume, că este ,,o biserică fără pereche în toată românimea”. Pe măsură ce mă apropii, mă conving de ceea ce auzisem, că are o formă ciudată pentru o biserică ortodoxă. Trec de poarta mare de lemn sculptat de la intrare și înaintez, sfioasă, pe aleea ce urcă printre mormintele sătenilor și preoților care au slujit aici, pe de o parte, și pietrele cu inscripții latine, pe de cealaltă parte. Ajungând sub zidurile ei, îmi dau seama că lăcașul domină, de pe această culme, întreaga așezare. În jur, pomi înfloriți, pășuni și livezi înverzite. În depărtare, se văd Munții Retezat, care mai poartă, încă, urme ale zăpezii de peste iarnă. Se spune, că, pe Retezat, iarna, zăpezile sunt albastre…

Cu sufletul încărcat de tristețe, apăs cu putere inelul gros de fier de pe ușa masivă de lemn de la intrare. Cum pășesc înăuntru, ceva mă atrage direct în naos. Pare strâmt… Poate și din cauza turnului pătrat, acoperit cu pietre funerare romane, ce îl străpunge până sus, la cupolă. Pictura făcută de Ștefan zugravul și, probabil, reînnoită, este încă vie. Din Icoana Sfintei Treimi, mă privește, blajin, Iisus Hristos, îmbrăcat în cămașă românească. Dintr-o dată, încep să plâng…și plâng… Cine a spus că lacrimile curăță sufletul a știut ce spune. Simt că, odată cu lacrimile, se scurg și apăsările sufletești.

Când mă liniștesc, îmi șterg discret lacrimile și mă întorc spre ieșire. Rămân pironită în prag, pentru că, de la masa veche de lemn și acoperită cu lumânări, mă privește un bătrân cu părul și barba albite de vreme și vremuri. Pare unul dintre sfinții coborâți din icoane! Mă privește cu blândețe și, în același timp, pătrunzător. Îmi citește sufletul. Pare că-mi simte tot zbuciumul de mai devreme, dar și liniștea interioară ce mă cuprinde pe nesimțite. Preț de secunde bune, deși aici timpul nu se măsoară la fel, nu ne dezlipim privirile unul către celălalt. Învăluită în privirea lui binefăcătoare, simt cum mă înseninez. Chiar tresalt de o bucurie inexplicabilă.  Mă desprind cu greu din această vrajă ce m-a cuprins. Afară ploaia a încetat. Lacrimile rămase aninate în gene și care stăteau să alunece pe obraji par, acum, boabe de rouă, strălucind în razele soarelui apărut de după norii pe cale să se risipească. O toacă din fier greu, cuprins ușor de rugină, începe să bată. Pare să vestească miracolul săvârșit: înseninarea vremii și a sufletului meu!

Pornesc la vale, pe alee, spre ieșire, cu credința tot mai puternic înrădăcinată în sufletul meu, că tot ce a fost să fie frumos va avea timp să se împlinească…

Prof. Elena Sîrghie


- Advertisment -

Most Popular

Recent Comments