AcasăOpiniiPRIVID PRIN FEREASTRA CASEI PĂRINTEȘTI...

PRIVID PRIN FEREASTRA CASEI PĂRINTEȘTI…

Din când în când, te întorci la casa părintească… Nu te mai așteaptă nimeni. Nici la poartă, nici în curte, nici în prag, nici în pridvor. Cei dragi s-au dus pe rând: mama, tata, sora…  Tu ai rămas cu conștiința neîmpăcată că nu ai făcut totul ca acest univers al copilăriei și tinereții tale să continue la fel de viu și de frumos.

Casa se năruie încet, încet… Prin acoperiș își fac loc și stropii de ploaie, și razele soarelui. Varul de pe pereții casei este de la ultimul Paște petrecut împreună. Acum este murdar și scorojit… Prin ferestrele cu tocăria arsă de vreme și cu geamurile crăpate pe ici, pe colo, vezi câte-o amintire: o carte pe care ai abandonat-o, atunci când ți-ai luat zborul spre lume, bocceaua în care mama își strânsese ultimele lucruri, înainte să plece… Tabloul de la nunta părinților, agățat pe peretele din camera de la drum ți-i redă așa cum erau în tinerețea lor, a ta… Mama, „femeia aia cu ochi frumoși” (cum i se spunea), Tata – cel mai mucalit om din sat.

Amintirile dau năvală… Îi vezi cu ochii minții, pe prispa casei văruită proaspăt sau prin curtea plină de verdeață și de flori. Auzi, ca prin vis, glasul mamei, într-o ultimă încercare de a te trezi, pentru a-ți încredința treburile gospodărești, înainte ca ea să plece la „deal”. Nu erau treburi așa de complicate: să dai mâncare la păsări, să pui apă-n troc…

Sufletul tău resimte acea dorință ca, măcar o zi, de la răsărit, până la apus, mama să stea acasă. Să te-nconjoare cu grija și duioșia ei. Să-i auzi glasul atât de melodios și catifelat. Ba, chiar îți răsună în cap melodia ei preferată, pe care o fredona și la bucurie.. și la tristețe: „Foaie verde ca lipanul… of, of, / De trei ori potcovii calul, / Leana mea, draga mea… ”

Dintr-o dată, privirea îți alunecă pe doliul de pe stâlpul casei. Nu mai este negru… e cenușiu. Dar nu asta te miră, ci cum de-a rezistat atâta timp. Cât să fi trecut, șapte-opt ani, adică de când a murit mama? Sau 14-15 ani, câți trecuseră de la plecarea tatălui… Mai curând, așa… Pentru că el avusese parte să moară în patul său din casa pe care-o ridicase cu sudoarea frunții.  Mama murise la oraș, dar lăsase vorbă ca să fie înmormântată alături de „omul” ei. Când cortegiul funerar ajunsese în dreptul casei, ai ținut neapărat să o așezi pe un catafalc improvizat, în curte, sub caisul ei atât de drag, care acum se posomorâse sub greutatea zăpezii…

Știai cât de mult își dorise să moară în casa ei, dar n-a fost să fie… Măcar atât puteai face, pentru ca sufletul să i se ridice la Cer, cât de cât împăcat.

Totul este trist acum… Și, ca să fie și mai dureros, în vara aceasta, seceta a uscat și ultimul fir de… speranță!

Prof. Elena Sîrghie

RELATED ARTICLES
- Advertisment -

Most Popular

Recent Comments