Trecut seniorial prin viață, ignorând aristocratic micile evenimente cvasi-debusolante ale unui real-material deturnante de la țelurile nobile ale unui intelectual cu program asumat, constant și perseverent, pe viață, Constantin Dumitrache rămâne, în memoria celor care l-au cunoscut și i-au fost aproape, spiritual ca un real model axiologizant pentru tot ce înseamnă valoare de reținut în cultura și civilizația oltenească a ultimilor trei-patru decenii.
Devotându-se celorlalți, pe care i-a promovat și încurajat cu generozitatea celui care știa ca el însuși fusese sprijinit și dirijat de proprii maeștrii, d-l Dumitrache a creat în spațiul oltenesc o școală personală a verbalizării socializante de înaltă ținută.
Prin emisiunile sale „grele” de la ROC, în care cuvântul avea valoarea pietrei care rămâne, olteanul discret din Potcoava iubirii sale veșnice a construit în acest sens un adevărat amfiteatru hertzian palpabil, o adevărată „biblioteca în stratosferă”, daca mi-e permis o asemenea invenție semantică.
Căutându-se și (re)găsindu-se în dialogurile cu ceilalți ca nimeni altul, jurnalistul de cultură, criticul și istoricul literar Constantin Dumitrache și-a creat încă din timpul scurtei dar fertilei sale vieți o statuie din cuvinte care poate fi așezată cu cinste oricând într-un posibil muzeu al vorbelor de duh românești.
Mulți s-au bucurat de sprijinul său. Puțini sunt cei care astăzi se adună la o virtuală masa tăcerii a aducerii aminte…
Poate cel mai consistent demers-remember l-a promovat în ultimii ani cea care i-a fost soție până la final. Fănuș Neagu nota undeva că atunci când pierea un scriitor valoros simțea fizic că se pierdea câte o literă din alfabetul limbii române.
Continuând pe această logică, ar însemna că dacă scriitorul „plecat” îți este soț grijuliu și Pygmalion neostoit la (auto)construcția ta ca autor, în fața durerii –povara care coboară peste tine, ar trebui să uiți alfabetul și să nu mai scrii niciodată…
Doina Drăguț, matematician și informatician ca extracție profesională prima, poetă și eseistă cunoscută în lumea literelor noastre de astăzi, „…înzestrată cu sensibilitate artistică /…/ rece, de tip barbian” vine și contrazice, paradoxal, în chip dezinvolt și consistent, zicerea de suflet a marelui nostru prozator…
Scrisă parcă dintr-o suflare („am scris arzând și m-am purificat apărând pentru ultima oară în spațiul public punctul nostru de vedere…”, pare să zică în subtext autoarea) lucrarea SUFERINȚELE UNUI REDACTOR (ed. ALMA, Craiova, 118 pag., cu o prefață explicativă foarte densă și precisă aparținând prof. Ion N. Dincă), ni se dezvăluie a fi ultima scrisoare de dragoste pe această lume pe care autoarea i-o trimite jumătății sale definitive Constantin Dumitrache.
Compozită în plan stilistic și de aceea incitantă și atrăgătoare spre grabnica lectură, cu numeroase intarsii de natură metafizică, etico-religioase sau din marea poezie română și universală, atent selectate și inteligent plasate ca o completare pentru trama primă a textului – epica minuțioasă și precisă a unei dispariții (ne)anunțate, delicata carte ne propune o scriitura alertă, precipitata în sensul frumos al cuvântului, autoarea alergând parcă în căutarea vocabularului care să exprime cel mai rapid și mai precis fotogramele unei realități imediate, care o apasă, o copleșește, îi săgetează inteligența (inclusiv cea senzorială) obligând-o să caute soluții rapide și eficiente pentru o stare de fapt dramatică. Eu văd această carte ca un veritabil „jurnal de front” al unei SOLDADERA dedicată trup și suflet, până la sacrificiu epuizării cotidiene, apărării teritoriului imediat-existențial al Everestului ei terestru, dar mai ales spiritual și moral-sentimental, Omul Iubit Constantin Dumitrache, lovit iterativ, de astă dată definitiv, de un destin crunt și implacabil.
Aflată mereu în penumbra personajului central al cărții, autoarea, ca un înger rătăcit care își recuperează instantaneu dimensiunea sa telurică, își asumă fără rezervă postura de ultimă coloană de sprijin pentru omul iubit.
Flexibilă psiho-fiziologic până la neglijarea de sine, dar totdeauna demnă și gata de ripostă-apărare și/sau atac, Doina Drăguț balează cu grația omului lovit nemilos, dar tocmai de aceea indestructibil, între nevoile imediat biologice ale suferindului din care face adevărate ritualuri (cafea și țigara de zi cu zi, hrănitul, spălatul, bărbieritul, deplasarea cu sau fără cărucior) și cele spirituale: lectura presei cotidiene și a celei literare, înscrierea, destul de complicată, la un târziu, dar necesar doctorat a iubitului ei și de fiecare dată le îndeplinește, în ciuda variilor greutăți, întocmai și la timp ca un soldat robotizat.
Drama omului iubit detonează în mintea și sufletul autoarei ca o adevărată bombă cu efect întârziat. Și totuși, în fața propriei destructurări, această găsește infinite resurse psiho-biologice și, într-un ritual al alterității de invidiat, demn a fi promovat și de alții în situații similare, poate și știe să-și apere cu o revoltă aristocrată omul iubit de mizeriile incalificabile ale unor colegi de serviciu sau de cele emanând de la unii descendenți biologici direcți ai suferindului, decuplați și ei iresponsabil și nefiresc uman de situația acestuia.
Fire tare, voluntară și tonică, autoarea se apără și își apară omul iubit în fața precipitării rapide a bolii cu scurte retrospecții din viața culturală comună, mici licurici în noaptea spirituală care se pregătește să coboare veșnic peste duetul spiritual Constantin Dumitrache-Doina Drăguț. Și câteodată, acestea funcționează ca adevărate medicamente antialgice pentru bolnav și anxiolitice pentru autoarea noastră.
„Suferințele unui redactor” este cartea unui învins/învingător. „Învins”, pentru că, în fața destinului de neoprit, Doina Drăguț se pleacă și știe că singura atitudine este plânsul cu lacrimi văzute și mai ales nevăzute. „Învingător”, pentru că numai o femeie foarte curajoasă, dotată cu o uriașă forță interioară, este capabilă să retraverseze scriind infernul unei tandreți incendiare care apasă și combustionează până la incandescentă amintirea, bulversându-i necontrolat prezentul.
Dar poate că acesta este datul suprem al minților organizate după logica matematică: să raționeze dincolo de limite. De aici, probabil, textul superb selectat pe coperta patru a cărții și, mai ales, adenda de final, corectă, precisă, esențială – portretul biobibliografic al autorului Constantin Dumitrache la maturitate.
Cornel Buteanu (alias dr. Tuinea)
