Campania electorală pentru alegerile din acest an aduce un peisaj de o grotescă absurditate, unde fiecare tabără pare să se saboteze singură, în timp ce electoratul asistă neputincios la un spectacol al derutei, ipocriziei și inconsecvenței.
Crin Antonescu reușește contraperformanța de a fi invizibil chiar și atunci când încearcă să fie vizibil. Staff-ul său nu promovează interviurile pe care le acordă, nici măcar pe propria pagină de Facebook, iar strategia de comunicare pare un amestec de stângăcie și lipsă de profesionalism. Cum poate spera un candidat la președinție să coaguleze electoratul pro-european și pro-NATO, dacă propria echipă nu reușește să-i construiască o prezență coerentă? În plus, gafele sale îl îndepărtează de publicul pe care încearcă să-l seducă. Atacul asupra Ursulei von der Leyen și flirtul intelectual cu sociologul Dan Dungaciu, cunoscut pentru pozițiile sale suveraniste, îl transformă într-un Don Quijote electoral care se bate cu morile de vânt. Aceste derapaje nu fac decât să întărească percepția că Antonescu joacă un rol secundar, care mai degrabă încurcă tabăra pro-occidentală decât să o unifice.
Dacă Antonescu se zbate în irelevanță, strategia din culise a PNL și PSD este de-a dreptul schizoidă. Pe de-o parte, primarii PSD se pregătesc să-l susțină, pe sub mână, pe Victor Ponta, revenit în scenă ca o relicvă a trecutului recent. Pe de altă parte, în interiorul PNL, o fracțiune dubioasă se aliniază în spatele lui Nicușor Dan, omul finanțat de Matei Păun, un personaj cu legături suspecte în zona pro-rusă. Sub masca luptei pentru o Românie europeană, asistăm la un teatru al ipocriziei. Liberalii își împart simpatia între un candidat slab și un independent infiltrat, în timp ce social-democrații joacă la două capete, cu un ochi spre Bruxelles și altul spre rețelele de influență estice.
În tabăra suveraniștilor, spectacolul este și mai grotesc. George Simion și Ana Maria Gavrilă confirmă zicala că „mama proștilor e mereu gravidă,” concurând într-un maraton de declarații ridicole și inițiative populiste fără nicio bază reală. Cel care reușește să ducă absurdul la un nou nivel este Gigi Becali, a cărui impostură intelectuală a devenit virală. Omul care se laudă că a absolvit o facultate fără să știe unde este situată devine, paradoxal, un punct de atracție pentru ambele tabere politice. Premierul Marcel Ciolacu, el însuși un exemplu de impostură educațională, îl tratează cu o reverență suspectă, în timp ce în PNL, Brătienii s-ar răsuci în mormânt, văzând cum partidul lor a ajuns să se frecventeze cu personaje de mahala.
Pe acest fundal de improvizație și trădări, România alunecă tot mai mult spre o criză politică profundă. Niciunul dintre candidați nu pare capabil să ofere o viziune clară pentru viitor, iar strategiile de culise și jocurile subterane riscă să compromită și bruma de credibilitate pe care o mai avea politica românească pe plan extern.
În acest decor, politica noastră externă este, fără exagerare, la pământ. Cu o clasă politică împărțită între oportunism, prostie și influențe dubioase, România riscă să piardă ireversibil teren pe plan european și internațional. Alegerile care urmează nu sunt doar despre cine va ocupa o funcție de conducere, ci despre viitorul unei țări aflate în pragul unei derive periculoase.
Dumitru Sîrghie
