Ministerul Educației Naționale a lansat luna trecută, în consultare publică, proiectul Legii Manualului Școlar. Conform acestui proiect, manualul școlar este bun de interes public, principalul „instrument de lucru” al elevului și reflectă „lectura personalizată a programei”.
Prima nelămurire a „experților” a fost „Cine va deține drepturile de autor asupra manualelor?” Oare această problemă era primordială?
Prin ideea Ministerului Educației, de a se renunța la folosirea auxiliarelor în școli și de a monopoliza editarea manualelor școlare, s-au aprins „mari incendii”, atât în lumea profesorilor universitari și preuniversitari (mai scoteau și ei ceva bani „aruncând” un manual sau un auxiliar pe piață, chiar dacă nu le folosea nimeni), dar și în lumea cercetătorilor și a oamenilor de cultură. Nu mai vorbesc de „incendiile” care au apărut în rândul editurilor. De ce? Pentru că le dispare „principalul mijloc” de a nu da faliment. (Mai editau și ele, fie o culegere, fie un set de teste sau un manual etc).
Se cunoaște, că obligația Ministerului este „să asigure la timp și de calitate, manuale școlare”.
Nu am văzut, nici din partea universitarilor, nici din partea celor din preuniversitar, dar nici din partea editurilor, zicând ceva despre calitățile pe care trebuie să le îndeplinească orice manual școlar. Dintre aceste calități, mă refer îndeosebi, la „raportul formativ-informativ în procesul învățării”. În ultimii trei ani, am avut ocazia să studiez manuale școlare, îndeosebi de matematică, din învățământul liceal din Olanda și Elveția.
Am rămas profund impresionat de raportul între formativ și informativ în procesul învățării. În manualele celor două țări, raportul este de peste 70% în favoarea „formativului”, pe când la noi este invers, 70% în favoarea „informativului”.
De aceea, obligația profesorului este să controleze permanent procesul învățării, pentru că aici apare problema raportului formativ-informativ. Procesul de predare-învățare nu trebuie limitat la caracterul informativ, dar nici numai la cel formativ. Nu trebuie să fie o graniță între formativ și informativ, ci creat un echilibru care să mențină balanța la nivelul unei metodologii eficiente ce trebuie să răspundă noilor tendințe în didactica modernă.
Noua abordare didactică în predarea-învățarea în școală (de care manualele trebuie să țină seama), tinde spre cultivarea competențelor fundamentale cu rol practic-formativ. Se știe că unul dintre principiile didacticii, este „principiul legării teoriei de practică” sau „principiul corelării cu viața”. Acest principiu exprimă „cerința că ceea ce se învață și se formează în procesul de învățământ să fie valorificat prin aplicarea în rezolvarea sarcinilor ulterioare și a integrării în societate”.
Acest principiu impune ca procesul de predare-învățare să pornească de la practică, de la viața reală, astfel încât să se evite situația când elevul rămâne cufundat în lumea noțiunilor teoretice, în sfera „informalului”. Ne-am pus uneori întrebarea „Manualele noastre răspund acestui principiu?”. Concluzia este că peste 90% manualele noastre nu răspund, ele fiind teoretice. Cât de frumos introduce, un manual din Elveția noțiunea de șir, de rang, de termen etc. plecând de la o problemă din viață?!
Învățarea teoretică – care predomină în învățământul românesc – este totuși o componentă indispensabilă a învățării globale, dar nu suficientă. Conținutul practic al procesului de predare-învățare trebuie impus ca o necesitate didactică, de faptul că nu este suficient ca omul să știe, el trebuie să și facă, să opereze cu capitalul său informațional. (Aceste lipsuri au dus la rezultate mediocre ale României la testele PISA).
Obligația dascălului este de a îi face pe elevi să participe conștient și activ la propria formare. Cum? Prin intermediul metodelor activ-participative. Acestea sunt „axate pe activitatea elevului, solicitându-i intens gândirea, imaginația, capacitatea de comunicare” (despre acestea, într-un alt material). Dar cum să folosească mulți dintre profesorii noștri aceste metode, dacă ei nu le cunosc? (Concursurile de ocupare a catedrelor au demonstrat acest aspect)
Uneori, ne îmbătăm cu apă rece, spunând că „avem un învățământ puternic, bun” când vin „olimpicii” de la diferite concursuri, mai ales internaționale. Da, dar aceștia reprezintă 1-2% din totalul elevilor. Ce putem spune despre ceilalți elevi? Au ei un nivel corespunzător cerințelor programelor școlare, ale vieții în general? Răspunsul ni l-a dat, din nou ultimul studio PISA.
Dacă suntem atenți, Ministerul Educației, a început cu „Manualele școlare”, adică de la „dreapta la stânga”. Oare nu era mai bine să înceapă de la „stânga la dreapta”? Adică, dacă dorește totuși ceva bun pentru învățământ, de ce nu începe cu „actualizarea” planurilor de învățământ, cu „corelarea” lor cu viața, cu piața muncii, apoi „revizuirea programelor”, punerea lor în concordanță cu cerințele actuale, cu însăși viața de zi cu zi, iar problema manualelor, trebuia să fie ultima, nu prima. Cum se vor elabora niște „manuale bune” ținând cont de programele actuale, are sunt stufoase, în care legătura cu practica ,aproape că nu există?
Ce spuneți, domnilor din conducerea M.E.N., nu putem începe de la „stânga la dreapta”, chiar dacă ar dura ceva mai mult timp? Am face, însă, o treabă bună!
Prof. Dumitru NICA, Slatina, Olt