S-au tot spus de-a lungul timpului vorbe frumoase despre ce a însemnat sau ce va însemna satul românesc pentru fiecare dintre noi, cei născuți în spațiul carpato-danubiano-pontic.
S-a invocat peste timp jertfa țăranului român pentru țară, pentru reîntregirea neamului, pentru demnitatea națională.
S-au conturat definiții mai mult sau mai puțin metaforice ale satului, astfel încât să se găsească un reper al credinței și al românismului în trăinicia noastră pe aceste meleaguri.
S-a spus că „veșnicia s-a născut la sat” din dorința de regăsire a identității personale, dar și a celei a poporului român.
În tot acest timp, țăranul român și-a purtat în mâinile crăpate de muncă destinul de reper al culturii tradiționale.
Am regăsit satul românesc în opera lui Constantin Brâncuși, în romanele lui Liviu Rebreanu și Marin Preda, în muzica lui George Enescu parcă agonizând la hotarul dintre realitate și artă.
Realitatea e sumbră, însă. Destinul țăranului român a fost jucat la pariuri în anii ’90 ai secolului trecut de un prim-ministru cu o ideologie impusă de bietele croitorese de la Apaca.
Într-o vizită prin satul românesc, se poate observa în ochii din ce în ce mai bătrâni ai țăranului român un amestec de imensă dezamăgire cu o fărâmă de speranță.
Din ce în ce mai depopulat, satul trăiește din amintirea caselor din ce în ce mai multe cu lacăt la poartă, parcă așteptând fiii rătăcitori să se odihnească la umbra nucului care s-a încăpățânat să crească printre buruienile grădinii fără garduri.
În final, nu pot să nu mă întreb cu o amărăciune moromețiană: „Unde mergem noi, Victore?”
Prof. Victor Iacobescu
