Declarația Ursulei von der Leyen, „Astăzi se scrie istorie”, poartă o ironie amară. Istoria care se scrie acum pare mai degrabă o reluare a greșelilor trecutului decât un progres către o lume mai pașnică. Decizia Uniunii Europene de a se implica în cursa înarmărilor amintește de vechile modele geopolitice care, în trecut, au aruncat Europa în haos. Afirmația că scriem istorie în partea ei întunecată este mai mult decât justificată.
De la sfârșitul Războiului Rece, Europa a crezut că a intrat într-o epocă a păcii și cooperării. Prăbușirea Uniunii Sovietice, extinderea UE și parteneriatul transatlantic păreau să garanteze o ordine de securitate stabilă. Dar realitatea arată că Europa revine la vechile sale tipare: militarizare, gândire în blocuri și încredere în descurajare, mai degrabă decât în diplomație. Istoricul George Santayana avertiza: „Cine nu învață din trecut este condamnat să-l repete.” Exact asta vedem acum. Un aspect crucial care trebuie subliniat este tradiția diplomatică a Europei – și, în mod special, a Germaniei. De-a lungul istoriei moderne, Germania a fost un actor esențial în negocierile internaționale, încercând să evite conflictele prin tratate, dialog și echilibru de putere.
De la Congresul de la Viena (1815) până la Ostpolitik-ul lui Willy Brandt, Germania a demonstrat că adevărata securitate se obține prin diplomație inteligentă și compromisuri strategice. În contrast, Rusia nu a fost niciodată un stat al diplomației. Istoria sa este dominată de cuceriri, războaie și expansiuni teritoriale. De la Imperiul Țarist până la Uniunea Sovietică și actuala conducere de la Kremlin, Rusia a considerat întotdeauna că puterea brută este soluția tuturor problemelor. Negocierile pentru Rusia au fost întotdeauna un pretext pentru a câștiga timp, iar apoi, când momentul era favorabil, a intervenit militar. De exemplu: Invazia Poloniei (1939) – Stalin a semnat un pact de neagresiune cu Hitler, doar pentru a invada ulterior partea sa din Polonia, revolta din Ungaria (1956) și Primăvara de la Praga (1968) – Rusia a promis suveranitate, dar a intervenit militar imediat ce țările încercau să se îndepărteze de influența sa, sau Crimeea (2014) și Ucraina (2022) – Kremlinul a vorbit despre negocieri, dar a ales forța militară pentru a-și impune voința. Aceasta este o lecție fundamentală pentru Europa: nu poți avea o pace durabilă negociind cu cineva care nu respectă niciodată tratatele.
Germania și restul Europei trebuie să recunoască faptul că diplomația funcționează doar atunci când ambii parteneri o respectă – iar Rusia nu a făcut niciodată asta. Metafora căderii Zidului Berlinului este extrem de relevantă. Zidul nu a fost doar o barieră fizică, ci și una ideologică. Dispariția sa a fost văzută ca un semnal al unei noi ere de unitate și cooperare. Zidurile încă există, doar că acum sunt invizibile: ziduri ale neîncrederii, ale sancțiunilor economice și ale cursei înarmărilor. Rusia continuă să mențină Europa într-o stare de tensiune constantă, obligând-o să se înarmeze, în loc să investească în dezvoltare și stabilitate. Deși Zidul Berlinului a căzut, zidurile ridicate de Rusia în jurul său, prin agresiune și amenințare, sunt mai solide ca niciodată. Europa trebuie să învețe lecțiile istoriei. Franța, Germania și Europa trebuie să mențină tradiția diplomației, dar să nu cadă în capcana naivității. Rusia nu este un partener de încredere, iar orice încercare de compromis trebuie făcută dintr-o poziție de forță, nu de slăbiciune.
În loc să intre într-o cursă a înarmărilor care îi va epuiza resursele, Europa trebuie să se concentreze pe consolidarea alianțelor și pe crearea unor mecanisme eficiente de apărare și securitate colectivă. Adevărata lecție a istoriei este că pacea nu se obține prin arme, dar nici nu poate fi păstrată prin naivitate!
Dr. Christian W. Schenk Kastanienstr. 16 56154 Boppard
