Mi se întâmplă foarte des, analizându-se o anumită situație, să aud următoarea replică: „parcă am fi în Caragiale”. Complexitatea conturării diversității tipologiei umane a dus la individualizarea stilului caragialian.
Fin cunoscător al psihologiei politicienilor de la sfârșitul secolului XIX, Caragiale rămâne nu doar punctul de reper al dramaturgiei românești, ci și mereu actual prin evidențierea slăbiciunilor clasei politice. Adept al dictonului latin „Ridendo castigat mores” – „Râsul îndreaptă moravurile”, Caragiale sancționează modul în care clasa politică percepe nevoile vitale ale celor mulți.
Astfel, noțiuni precum parvenitism, șantaj, avariție devin puncte definitorii pentru cei dornici de a urma o carieră politică. Lumea lui Caragiale pare fără sens, dar în aparență axată pe niște principii create unidirecțional spre mediul politic. Dezamăgit de nepăsarea societății, Caragiale va lua calea unui exil, de unde va răzbate mereu dorul de țară înăbușit, dar și amărăciunea neîmplinirii.
Piesa politică se repetă, doar actorii se schimbă. Nimic nou sub soarele secular al politicii, unde moralitatea capătă forme liliputane, iar scriitorii „mor de foame în timpul vieții”, cum îmi mărturisea cineva cu puternice rădăcini în administrație, de parcă în timpul morții scriitorilor le-ar trece senzația de foame. Până va birui speranța, să avem „puțintică răbdare, stimabililor!”
Prof. Victor Iacobescu
