Domnule Președinte,
Vă scriu nu dintr-un birou, ci din inima unei așteptări care durează de prea mult timp. Nu port o funcție, nu dețin putere, dar port în mine o țară care încă mai speră.
Știu că funcția în care ați fost ales este înaltă. Dar tocmai de la această înălțime e nevoie să priviți, cu smerenie, în jos. Nu ca să coborâți, ci ca să vedeți mai bine. Jos sunt oamenii — cei care v-au ales, cei care n-au mai avut curajul să o facă și cei care nu mai cred că se poate schimba ceva.
Domnule Președinte, România nu e o sumă de probleme. Este o adunare de suflete. Fiecare cu povara lui, cu munca lui, cu visul lui mic. Drumul spre OM nu e simbolic — e necesar. E drumul pe care orice conducător adevărat trebuie să-l facă, nu în ziua alegerii, ci în fiecare zi a mandatului său.
Să mergeți printre oameni, nu doar printre dosare. Să ascultați nu doar ce vi se spune oficial, ci și ce se tace în casele simple. Să coborâți din rol și să urcați în încrederea noastră — dar asta nu se face cu discursuri, ci cu fapte.
Noi nu mai cerem miracole. Cerem decență. Adevăr. Bun-simț. Oameni care să nu-și piardă demnitatea stând la ușa statului. Tineri care să poată rămâne acasă nu de nevoie, ci din convingere. Părinți care să nu mai fie forțați să plece pentru un viitor pe care nu-l mai văd aici.
Să vă fie scut onoarea, nu imunitatea. Să vă fie programul un drum spre sufletul acestei țări, nu un plan de imagine.
Domnule Președinte, dacă veți porni pe drumul spre OM — sincer, fără mască, fără armură—, veți fi, poate, primul lider care ajunge cu adevărat în inimile oamenilor, nu doar pe pereții instituțiilor.
România nu mai are nevoie de promisiuni. Are nevoie de o inimă la Cotroceni.
Cu încrederea tăcută a celor care încă mai cred,
Un om.
Dumitru Sîrghie
