Volumul Secunde incolore la margini de vânt. Metafore decodificate reprezintă una dintre cele mai dense apariții ale poeziei române contemporane, atât din punct de vedere filosofic, cât și poetic. Textul se sustrage clasificărilor tradiționale și oscilează între proză poetică, eseu filosofic, fragment teologic-cosmic și reflecție hermetică. Ioan Gâf-Deac se dovedește astfel un scriitor de frontieră între discipline, un arhitect al limbajului care creează un sistem metapoetic în care literatura, știința, ontologia și transcendența se topesc într-un ansamblu unitar.
Ioan Gâf-Deac este autorul mai multor lucrări ce conjugă lirica, eseistica, poetica, teoria managementului și discursurile epistemologice. Profesor universitar, organizator științific, publicist și poet, el operează stilistic între hermetismul modernismului european (Mallarmé, Valéry, Ion Barbu) și metadiscursurile postmoderne.
Pentru Gâf-Deac, limbajul nu este un simplu mijloc, ci un fenomen. Poezia sa nu exprimă, ci caută urmele ontologice ale cunoașterii și ale lumii.
Volumul este împărțit în două părți: partea întâi – „Secunde incolore la margini de vânt”, o suită de poeme în proză scrise între iulie 2017 și august 2025; partea a doua – „Metafore decodificate”, texte de reflecție poetică și filosofică. Structura este a-narativă și non-liniară, o cronotopologie fără centru. Titlul anticipează sensul: „secunda incoloră” devine simbolul suspendării temporale, al deprivării senzoriale și, totodată, al potențialului pur.
„Secunda incoloră” funcționează ca metaforă pentru realitățile dincolo de experiența empirică, pentru starea de tranziție nedecisă, pentru momentul dintre gând și simțire, pentru dematerializarea percepției. Într-unul dintre texte autorul afirmă: „Un Semn General există fără de sine.” Formula exprimă perfect poetica lui Gâf-Deac: limbajul generează sens în afara subiectului, ca fenomen autonom.
Poemele – veritabile „prozopoeme” – sunt organizate de o necesitate internă, nu de metrică ori retorică clasică. Se remarcă densitatea semantică ridicată, structura paratactică, intertextualitatea intensă (Nietzsche, Kant, Heidegger, Cioran), prezența referințelor teologice, fizice, muzicale și metafizice, precum și fuziunea dintre liturghia arhaică și sintaxa postmodernă. Fluxul textual amintește aforismul filosofic, dar funcționează ca o matrice emoțională a cunoașterii.
Filosofia nu este aici temă, ci substrat textual. Heidegger se face simțit prin fenomenologia limbajului („limbajul este casa ființei”¹). Cioran răzbate prin tonul melancolic și lucid: „Când măștile pentru pustietate devin corolare de bucurii.” Noica, cu a sa „devenire întru ființă”, este omniprezent în procesul dizolvării granițelor dintre ființă și gândire.
Poemele traversează teme precum întâlnirea cu sinele prin oglindire, disocierea conștiinței („oglinzi”, „ecouri”, „frânturi”) și topografia emoțiilor (liniște, frică, împietrire). Versul „Gândurile șirag se pun pe umeri de lebede văduve” nu descrie doliul, ci îl întrupează poetic într-o metaforă profund psihologică.
Volumul este impregnat de o teologie post-teistă: Dumnezeu nu apare, dar absența Lui devine structură formală. Concepte esențiale sunt „Binecuvântata spaimă” – teologia ignoranței (Nicolaus Cusanus), „Nici Dumnezeu nu mai are program de vizită” – ironie metafizică, și apofatismul poetic – tăcerea ca revelație. Dimensiunea aceasta amintește de misticismul lui Meister Eckhart și de reținerea radicală a Simonei Weil.
Textele nu tratează explicit realități politice, însă limbajul are funcție diagnostic: singurătatea gândirii, refuzul discursului colectivist, critica modernității dezumanizante. „Secunda incoloră” devine un simbol al estompării semnificației culturale, în accepțiunea lui Baudrillard².
Gâf-Deac recurge la termeni din matematică și fizică („dimensiuni”, „ecuații”, „cifre”, „infinituri”), biologie („semințe”, „frunze”, „seve”) și cosmologie („planete”, „galaxii”, „lumină întoarsă”). Aceste metafore nu au rol ilustrativ, ci funcționează ca metonimii epistemice – limbajul poetizează știința ca formă de gândire.
În planul literaturii comparate se pot stabili paralele cu Ion Barbu (hermetismul matematic), Paul Celan (condensarea lingvistică și teologia negativă), Octavio Paz (poezia spațiului și a timpului), Rainer Maria Rilke (misticismul lucrurilor) și Ana Blandiana (rezistența poetică religioasă). Trimiterile directe la Nietzsche, Kant, Heidegger, Underwood sau Whyte transformă volumul într-o bibliotecă dialogică.
Secunde incolore este un continent poetic, nu un simplu volum de versuri, ci un edificiu hermetic al gândirii. El provoacă cititorul, reprezintă o hartă pentru alchimiștii limbajului și o explozie tăcută în câmpul literaturii române contemporane.
Christian W. Schenk
Note (aparat critic)
- Heidegger, Martin – Unterwegs zur Sprache, Neske, 1959.
- Baudrillard, Jean – La société de consommation, Gallimard, 1970.
- Cioran, Emil – Pe culmile disperării, Humanitas, 1990.
- Kant, Immanuel – Kritik der reinen Vernunft, Meiner, 1998.
- Nietzsche, Friedrich – Der Wille zur Macht, De Gruyter, 1988.
- Noica, Constantin – Devenirea întru ființă, Editura Științifică, 1981.
- Underwood, Jack – On Poetry and Uncertain Subjects, Poetry Foundation, 2018.
- Whyte, Jason – „Poetry and Truth”, Quora Essays, 2025.
Bibliografie (selectivă)
- Gâf-Deac, Ioan – Secunde incolore la margini de vânt, Editura Liberum Ideas, 2025.
- Heidegger, Martin – Ființă și timp, trad. G. Liiceanu, Editura Humanitas, 2003.
- Nietzsche, Friedrich – Opere complete, De Gruyter, 1988.
- Cioran, Emil – Silogismele amărăciunii, Humanitas, 1991.
- Kant, Immanuel – Critica rațiunii pure, Editura IRI, 1998.
- Weil, Simone – La pesanteur et la grâce, Gallimard, 1947.
- Blaga, Lucian – Trilogia culturii, Editura Minerva, 1971.
- Barbu, Ion – Joc secund, 1930.
- Celan, Paul – Sprachgitter, Suhrkamp, 1959.
