Gestica neobișnuită a lui Nicușor Dan, în special jocul mâinilor sale în spațiul public, a stârnit, de-a lungul timpului, diverse reacții și interpretări. Dincolo de aparențe, aceste mișcări pot fi înțelese ca expresii ale unei personalități complexe, la granița dintre tensiune interioară, rigoare intelectuală și o atipică prezență politică.
Din punct de vedere psihologic, gesturile repetate ale mâinilor pot trăda o anumită anxietate sau tensiune internă, mai ales într-un context public. Nicușor Dan, cunoscut pentru natura sa introvertită și lipsa unei oratorii spectaculoase, pare să folosească aceste mișcări ca pe un mecanism de autoreglare, un fel de strategie inconștientă de a-și menține concentrarea și echilibrul emoțional. De asemenea, aceste gesturi pot semnala o nevoie de a-și organiza ideile, în timp real, de a-și structura mental fraza, într-un efort constant de claritate și precizie. Nu este exclus ca unele dintre aceste manifestări nonverbale să reflecte o trăsătură cognitivă aparte, o gândire logică accentuată, uneori deconectată de la codurile uzuale ale exprimării emoționale. Speculațiile privind posibile trăsături ușoare din spectrul autist – de tip non-clinic – nu vizează patologizarea, ci dimpotrivă, înțelegerea unui stil de funcționare mentală diferit, poate chiar mai riguros, dar mai puțin adaptat scenariului teatral al comunicării publice.
Din perspectivă politică, aceste gesturi sunt cu atât mai interesante cu cât ele contrastează cu limbajul trupului practicat de politicienii clasici, obișnuiți cu impunerea prin gesturi ferme, expansive, autoritare. Nicușor Dan nu provine dintr-o școală tradițională a politicii, ci din activismul civic, unde comunicarea nu presupune teatralitate, ci onestitate. Lipsa controlului gestual nu indică neapărat o carență, ci poate funcționa ca un simbol al autenticității. Într-un mediu politic în care imaginea este regizată până la detaliu, tocmai această stângăcie trupească poate sugera sinceritate, naturalețe, refuzul măștilor. Publicul său fidel pare să fi intuit acest cod invers al comunicării: în locul unui politician seducător și expansiv, Nicușor Dan oferă figura unui om prins între calculele logice și presiunea expunerii publice, între rațiune și nevoia de a transmite emoție.
Astfel, jocul mâinilor devine oglinda unei nepotriviri: între un om profund interiorizat și scena unei politici care cere spectacol. Dar tot în acest dezechilibru se naște poate singura formă autentică de prezență publică pe care Nicușor Dan o poate susține – una nelustruită, sinceră, fragilă, dar veritabilă. Iar mâinile, mereu în mișcare, vorbesc acolo unde cuvintele ezită.
Dumitru Sîrghie
