SENSURI DE PRIMĂVARĂ…
Vai, dragostea ne pândește la toate colțurile…
respirăm sentimentul că e o meserie frumoasă,
ca o brățară de aur…
O meserie, care străpunge liniștea neantului,
în imediatul transcendent –
e un fel de dezlipire de lumea comună,
penetrând proximitatea ființei dragi,
e o armă, care ne apără de noi înșine și
de singurătatea din noi…
E o lacrimă care țâpurește într-o sfârșeală aromată,
care te ajută să nu mai fii, pentru moment…
deci, să nu mai suferi.
Iubirea e opera pierderii sinelui,
în sinea femeii adorate,
căreia îi respiri Paradisul născându-te
și sfârșindu-te în ea…
Doamne, dragostea ne pândește la toate colțurile…
e sensul vieții sau al morții supreme?
SONET DE PRIMĂVARĂ
Ți-e zâmbetul un fel de râs în plâns
Și, vai, tristețea chipul îți marchează,
Nefericiri și spaime tu ai strâns,
Dar razele-ți din suflet luminează…
Iubita mea, mă văd deja constrâns,
De îngerii-ți ce mă supraveghează,
Să recunosc că sufletu-mi vibrează,
Când nu mă simt iubit îndeajuns.
Mai este timp să se întoarcă timpul,
Acela-n care tu mă adorai,
Și-atuncea, noi vom cuceri Olimpul…
Revino, deci, și cântă-mi, Lorelai,
Căci, iată, se-ntrevede anotimpul,
Când ne iubeam sub un cireș de mai!
