Am spus, cândva, că nu sunt un copac, că nu am rădăcini, ca să fiu fixat, pour toujour, în același loc. Ubi bene, Ibi patria, spuneam eu atunci, cu oarecare aroganță… Însă, constat acum că eu sunt ca tata. Prea sentimental, ca să pot pleca în lumea largă. Pentru că nu știu ce să fac cu amintirile… Nu pot să le ascund, nu pot trece peste ele… Mă domină, mă copleșesc, mă îngenunchează. Sunt ca un mușuroi de furnici năpădit de amintiri… Sunt încremenit în proiect…
Evadez în lectură… Lectură grea, sofisticată, ca să-mi verific capacitatea de selecție, de extragere a esențelor vieții. Renunț… Deviez. „ Ființă și Timp”… Îl arunc pe pe Heiddeger cât colo… „Așa grăit-a Zarathustra” … Îmi bag picioarele în Nietzsche. Regret și revin… Citesc „Biblia sau Sfânta Scriptură – Versiune diortosită după Septuaginta, redactată și adnotată de Mitropolitul Bartolomeu Valeriu Anania”. Mi-a dăruit-o, în clipele mele de mare tristețe, rapsodul popular Ion Crețeanu.
Un istoric literar important mi-a spus că Anania a lucrat copios cu Securitatea și că a regulat toate măicuțele de la nu știu care mănăstire din Neamț, pe unde și-a dus cândva el veacul. Ca-n „Decameronul”… Ei, și? Sfânta Scriptură, după Septuaginta, nu-i de ici de colea. Și-o fi spălat Prea Fericitul păcatele, cumva!
Scriu poezii siropoase… Sonet, rondel, fantum, gazel… Poezioarele ăstea mi-au adus numai necazuri… Le arunc la coș… Nu sunt politically correct. Nu se poartă. Sunt depășit. Anacronic. Vulgar. Sunt nimeni… În ultimii ani, Premiile Eminescu stau sub vraja organului sexual feminin. Gagici superbe, aplaudate la scenă deschisă, rostesc dumnezeiește, cu gura rotundă și buzele umede, cuvântul p..dă, cuvântul definitoriu al poeziei contemporane, care a îngenuncheat întreaga conducere a Uniunii Scriitorilor din România, pe toți criticuții, criticoii și criticoaiele manolesciene…
Studiez până la exasperare manuscrisele lui Pan Vizirescu, ultimul mare gândirist al patriei… Literatura lui epistolară… Corespondența lui cu Nichifor Crainic, Jurnalul de la „GÂNDIREA”, dar și scrisorile de dragoste dintre el și Tutu Georgescu, nevasta marelui dirijor, George Georgescu, stabilită la Paris. Îl iubea pe Sfinxul de la Bârza… Fiu de țărani, mângâiat pe cap de Nicolae Iorga, în cabinetul său de prim ministru, aflat sub presiunea camarilei lui Carol al II-lea.
Cineva, mare ștab în literatura de azi, aflată la porțile Orientului, ,,où tout est pris à la lègère”, cum spunea Poincarè, mi-a zis că Pan M. Vizirescu e un poet minor și rătăcit religios. M-am abținut să nu-l înjur în public. Sărbătoream pe Eminescu, eram la statuia Luceafărului, și nu se cădea să mă dau în spectacol.
Scriu la un roman, pe care l-am intitulat „Cartea nimănui”. Dacă mi se schimbă starea de spirit, schimb și titlul. Și, apoi, mă mut din Slatina. Dar cu amintirile, cu amintirile, ce fac? Sunt ca un mușuroi de furnici năpădit de amintiri. Sunt, totuși, un copac, ce-i drept desfrunzit, dar cu rădăcinile adânc înfipte în solul în care m-am consacrat. Fusesem deja, o dată, mutat din solul meu originar… Din Bârladul marelui poet Cezar Ivănescu (cel hăituit și murdărit de ciocoiul roșu, Mircea Dinescu), și al sculptorului genial Marcel Guguianu. Acum, nimeni și nimic nu mă poate smulge din noile rădăcini… Și, totuși…
Dumitru Sîrghie
