Când te-ai desprins de lumea mea discretă,
ca dintr-un dans felin, în ritm de flaut,
tu ți-ai lăsat mireasma trupului zălog
și din instinct pornit-am să te caut,
ca să-ncercăm din nou un dialog…
Iubita mea, cândva, erai concretă!
Și traversa-voi patru anotimpuri,
chiar mări și țări intens civilizate,
să pipăi sensul valului celest,
ce luminează drumuri neumblate,
și să adulmec, grabnic și agrest,
urmele pașilor tăi dulci, pe nisipuri…
Chiar dacă nori pe cer vor sta grămadă
și bolțile zării vor fi disperate,
ori ploi și omături de vor fi să cadă,
nimic nu mă poate țintui în cetate…
De-aceea, eu merg înainte, să caut
tânguitorii tăi pași, pe zăpadă!
Voi opera prelung, pe-ale destinului clape,
sunete noi, idei și noi constelații,
dincolo de lume, în paradisuri vândute,
spre vechi seminții, orizonturi și nații…
Fâlfâind a speranță, periodic pierdute –
se văd urmele pașilor tăi, peste ape!
O, Doamne, Dă-mi aripi, să zbor de pe vatră,
să zbor printre nouri, să zbor peste turme,
ori Fă-mă o apă, ce curge invers,
inundând iubitei baletul de urme,
depune-mi dorința la o bancă de mers
și-apoi mă transformă în stană de piatră…
