Pe sociologul Gheorghe Geantă l-am cunoscut mai îndeaproape – spiritual vorbind – atunci când i-a apărut «pe piață» prima carte – Eterna regăsire, despre care mi-am permis să scriu, în ziarul Linia Întâi, o cronică favorabilă.
Având în vedere colaborarea noastră, a ziariștilor din urbe, cu cea mai importantă companie de pe platforma industrială a Slatinei (a se citi ALRO Slatina), relațiile dintre subsemnatul și sociologul Gheorghe Geantă s-au derulat, atât pe plan profesional cât și literar, în condiții excelente de maximă corectitudine, armonie, cordialitate și respect reciproc.
Cariera profesională a d-lui Gheorghe Geantă se întinde pe o perioadă îndelungată, începând cu anul 1976, și se finalizează în acest an – 2016, pe 28 septembrie, când domnia-sa a ieșit la pensie.
A ocupat pe rând, în ALRO, pozițiile de sociolog (1976-1990), șef Birou Personal Învățământ (1990-1991), șef Serviciu Personal Pregătire Relații de Muncă (1991-2000), manager Resurse Umane (2000-2003), șef Serviciu Social Administrativ (2003-2007) și șef Serviciu Resurse Umane (2007-2016).
Pe tot acest prestigios parcurs, s-a manifestat ca un profesionist desăvârșit, fiind un om cinstit și corect și – mai ales – practicând o disciplină fără cusur. A fost unul dintre stâlpii ALRO SA cale de patru decenii.
Este, de asemenea, un scriitor valoros care, după Eterna regăsire, a scris volumul Panta Rei, carte care a lăsat o impresie frumoasă deasupra literaturii județului nostru.
Linia Întâi îi urează multă sănătate și noi succese literare, acum în amurgul trăirilor sale, când poate să-și aștearnă, în liniște, gândurile, pe hârtie.
La mulți ani, Gheorghe Geantă!
TATA ERA UN ȚĂRAN CU „PATRU CLASE LA BAZĂ”, CU PUȚIN PĂMÂNT, DAR DOTAT CU O ISTEȚIME MOROMEȚIANĂ
D-le Gheorghe Geantă, ce amintiri aveți întipărite în minte despre copilărie, adolescență, facultate…
M-am născut într-un sat din Teleorman, de pe valea Sâiului, nu departe de Salcia lui Zaharia Stancu, într-o casă sărăcăcioasă din chirpici, cu două camere, pământ pe jos, pat cu rogojină, căpătâi pe post de perină, lampă cu gaz și sobă cu paie.

Mergeam la școală desculț până venea bruma, cu o traistă făcută de mama din pânză de cânepă, socoteam cu abacul și scriam cu tocul. Tata era un țăran cu „patru clase la bază”, cu puțin pământ, dar dotat cu o istețime moromețiană. Așa se face că a terminat armata cu gradul de sergent, și-a continuat studiile și a ajuns subofițer de aviație. A fost șansa mea și a familiei noastre, pentru că am părăsit definitiv satul pe care, din păcate, nu l-am mai văzut decât sporadic.
Am ajuns apoi la Balaci, localitate al cărei nume este legat de familia Bălăceanu-Stolnici, având în vecinătate Siliștea Gumești, locul de baștină al marelui prozator Marin Preda. După un an, am ajuns la Caracal, unde mi-am terminat studiile gimnaziale și liceale. A fost o altă mare oportunitate pentru mine, orășelul despre care se spune ca aici „s-a rupt căruța cu proști”, fiind unul cu tradiții culturale puternice și cu un învățământ de calitate.
O parte din copilărie, adolescența și prima tinerețe le-am trăit în colonia militară de la Deveselu, alături de aviatori, oameni deosebiți, care au contribuit mult la formarea mea ca om. Doream să devin inginer, la liceu eram la „real”, îmi plăceau fizica și matematica, mă pasiona tehnica. Nu a fost să fie așa, citeam foarte mult și, cu cât știam mai multe, cu atât eram mai obsedat de întrebări existențiale. Ușor, ușor opțiunea mea s-a îndreptat spre filozofie.
Nimeni nu îmi dădea nicio șansă, nici eu nu credeam în ea, având în vedere că locurile erau puține, candidați erau peste douăzeci pe loc, cei mai mulți cu condiții de pregătire net superioare față de ale mele. Am intrat și am urmat studiile universitare într-o perioadă în care în România era o relativă deschidere. Învățământul sociologic, recunoscut pe plan internațional în perioada interbelică (să amintim numai de Școala Monografică de la București, condusă de reputatul Dimitrie Gusti, cel care a pus bazele Muzeului Satului), era reînființat de curând și profesorii mei erau școliți în cele mai renumite universități din Franța, Anglia, Germania, SUA, Polonia.
Pe scurt, vreau să spun că am „făcut carte serioasă”. „Învățătura” nu s-a oprit însă o dată cu terminarea facultății. Dincolo de faptul că eu sunt curios din fire, realitățile te obligă să înveți continuu, pe tot parcursul vieții. Așa că am urmat foarte multe programe de perfecționare și specializare în țară și în afară, dar foarte importantă a fost și autoînvățarea. Și mai e ceva: indiferent ce meserie sau profesie ai, daca nu ai o cultură generală solidă nu poți fi eficient în munca pe care o faci.
IMPORTANT ESTE SĂ AI CONȘTIINȚA ÎMPĂCATĂ CĂ TE-AI IMPLICAT ȘI TE-AI STRĂDUIT SĂ FACI BINE
Despre cariera profesională ce ne puteți spune, având în vedere profesia dvs. de sociolog?
În sfârșit, își aduce cineva aminte că profesia mea este de sociolog. Avem în țară foarte mulți sociologi, mai tineri sau mai puțin tineri. Nu știu ce le oferă societatea de astăzi, nu știu câți dintre ei își fac meseria. Bănuiesc că destul de puțini.
Unul dintre băieții mei, de exemplu, este sociolog, dar face cu totul altceva. În timpurile acelea comuniste, când am absolvit eu, paradoxal, nevoia de sociologi în toate domeniile era destul de mare. Specializarea mea a fost Sociologia „urban-rurală” și Primăria Slatina chiar a avut un post vacant de sociolog. Ce putea face el? De exemplu, urma a se construi un cartier de locuințe. Primul care intra în acțiune era sociologul, care trebuia să prezinte un studiu cu privire la viitorii locatari (structura pe vârste, profesii, ocupații, venituri, aspirații, mentalități, mediile de proveniență etc.)
De aici, urmau a se determina nevoile de spații comerciale, grădinițe, școli, unități culturale și sanitare, parcări auto și altele. Cred că astăzi nu este arie din activitatea umană în care să nu fie nevoie, mai mult ca oricând, de sprijinul specialiștilor în sociologie. Din nefericire, nu se întâmplă așa.
Să ne întoarcem, totuși la cariera mea profesională, deși poate e mult spus „carieră”. M-am prezentat la post, în 1976, cu ceva emoții, dar am avut norocul să găsesc la Întreprinderea de Aluminiu, un director general deschis la problemele angajaților și veneam pe un loc „bătătorit”, deoarece colegul și prietenul meu Paul Popescu, viitorul senator, lucrase aici mai bine de trei ani ca sociolog. În plus, în uzină funcționa și un laborator de psihologie industrială. De asemenea, am găsit un colectiv bun, așa că nu au fost probleme cu integrarea mea profesională.
Cum obiectul de studiu al sociologiei este reprezentat de oameni, locul meu cel mai potrivit a fost la Departamentul de Resurse Umane, pe care l-am și coordonat foarte mulți ani. Aș mai adăuga că nu am venit în uzină cu aere de mare „cercetător” și am înțeles foarte repede că prioritar este să mă fac util și să fiu o „rotiță” eficientă în activitatea de zi cu zi a unei mari întreprinderi. Acest lucru nu a exclus realizarea unor studii de specialitate, din care unele le-am și publicat.
Deși nu am fost mulțumit niciodată de pregătirea mea profesională și am considerat că nu știu decât prea puțin din ce ar trebui să știu, mă bucur că am fost apreciat ca un bun specialist în resurse umane, motiv pentru care am făcut parte dintr-o serie de organisme la nivel local sau departamental, că am participat la negocierea a peste cincizeci de contracte colective de muncă la nivel de metalurgie, metalurgie neferoasă sau unitate.
Sigur, în toată cariera mea au fost și eșecuri, nerealizări sau greșeli. Sunt inerente și omenești, important este să ai conștiința împăcată că te-ai implicat și te-ai străduit să faci bine.

ÎN COMUNISM, MAI TOATE CONCLUZIILE STUDIILOR SOCIOLOGICE VENEAU ÎN CONTRADICȚIE CU POLITICA PARTIDULUI ȘI STATULUI
Cum a văzut tânărul sociolog Gheorghe Geantă societatea comunistă? Ce a fost bun, ce a fost rău atunci?
După mii de ani, omenirea nu a ajuns încă la un model de societate perfectă și nici nu cred că va ajunge. Posibil în viitorul îndepărtat, când tehnica și tehnologia vor reuși să seteze un tip de om din care să fie scoase „calități” precum răutatea, ura, lăcomia, hoția, lenea, violența, invidia, răzbunarea.
Despre comunism sunt multe de spus, o parte din ele le-am scris în cartea mea „Panta Rei” și nu aș vrea să le dezvolt aici. Oricum lucrurile sunt un pic nuanțate, de aceea refuz să accept pozițiile extremiste. Orice opinie este subiectivă și este în funcție de statutul celui care o exprimă.
Vă răspund totuși la întrebare printr-o înșiruire lapidară, de bun-simț, a ceea ce cred eu că a fost „bun” și „rău”. Ca și „bune” m-aș rezuma la câteva exemple. În primul rând, aveam învățământ de calitate. Îmi amintesc cu plăcere că majoritatea angajaților ALRO din generația mea sau mai veche erau absolvenți de școală profesională. Erau foarte buni meseriași, dar puteai discuta cu ei și despre literatura, sport sau OZN-uri.
În al doilea rând, se construia foarte mult și nu toate investițiile erau „mormane” de fier vechi. Putem spune că au fost domenii în care eram printre primii din lume. Nu în ultimul rând, toata lumea avea de lucru și garanția că va avea un venit și o pensie la bătrânețe.
Ca și „rele” pe mine mă deranjau lipsa libertății de mișcare și de opinie, păturile privilegiate precum activiștii de partid, sindicat și UTC, milițienii, securiștii, comercianții, turnătorii, tendința de aliniere și de aducerea tuturor la o masă amorfă de indivizi.
În anul 1975, am făcut parte dintr-o echipă de cercetare sociologică pe tema zonării agricole, impusă de conducerea comunistă. Concluzia noastră a fost că nu poți să reduci gospodăria țăranului la 2,5 ari sau sa-l muți pe țăran la bloc. Desigur, lucrarea a fost respinsă și coordonatorii ei au trecut cu puțin pe lângă arestare. De altfel, în anul 1978, sociologia a fost desființată, constându-se că mai toate concluziile studiilor sociologice veneau în contradicție cu politica partidului și statului comunist.
NU MI-A PLĂCUT NICIODATĂ SĂ FAC COMPROMISURI ȘI SĂ FIU „BĂIAT DE GAȘCĂ”
Ați lucrat o viață într-un colectiv stufos, format din oameni diferiți, cu profesiuni și caractere diferite. Cum ați reușit să vă păstrați echilibrul și să vă impuneți într-o atmosferă precum cea de la ALRO?
Nu sunt de acord cu definirea celor de la ALRO ca un „colectiv stufos”. Este adevărat este un număr mare de angajați, cam câți locuitorii unei comune, de vârste și profesii diferite, fiecare cu caracterul, temperamentul, aspirațiile, valorile și mentalitățile sale. Aici intervine însă arta managerială, de la cel mai înalt nivel de high-top până la cele mai mic, de a motiva salariații pentru atingerea obiectivelor societății, de a-i face să înțeleagă că interesele personale sunt strâns legate de interesele generale.
Cu alte cuvinte, dacă uzina merge bine, îmi merge bine și mie ca angajat. În ultimă instanță, este vorba de acea cultură organizațională care face dintr-o masă neomogenă de angajați, o mare echipă cu scopuri și interese comune. Cred că aceasta este una din cheile succesului la ALRO. Deci, atmosfera de la ALRO a fost și este una bună.
Sigur, de-a lungul timpului au fost și probleme, ca în orice familie, dar niște oameni puternici, cum sunt aluminiștii, indiferent de pozițiile lor în structura organizatorică, au găsit cele mai bune căi de aducere a situației la normal.
Personal, nu mi-a fost de loc greu să mă integrez în acest mediu și să-mi păstrez „echilibrul”, cum spuneți dumneavoastră.
În primul rând, pentru că acest mediu este unul sănătos. Nu uit faptul că, în ziua angajării, am remarcat lângă poartă o gazetă pe care scria cu majuscule „Uzina este cea mai înaltă facultate”. La început, am tratat-o ca pe un slogan proletcultist, dar pe măsura trecerii timpului m-am convins de realismul său, de faptul că, mai mult decât orice diplomă, contează mediul în care îți desfășori activitatea, oamenii cu care lucrezi.
Eu sunt un sociolog „sociabil” și am căutat să mă impun printr-o bună pregătire profesională, corectitudine, transparență, operativitate, respect pentru șefi, colegi, colaboratori și pentru omul care matură în curte. În plus, sunt un om modest, fără „fițe” și orgolii prostești de „birocrat”. Nu mi-a plăcut niciodată să fac compromisuri și să fiu „băiat de gașcă”. De felul meu sunt timid și rezervat și îmi cer iertare celor care au confundat aceste defecte cu aroganța sau infatuarea.
SOCIOLOGIA A RĂMAS ACEEAȘI, PENTRU CĂ METODELE ȘI TEHNICILE DE INVESTIGARE AU FOST PRELUATE DIN LITERATURA ȘI PRACTICA OCCIDENTALĂ
Cum ați făcut tranziția profesională de la comunism la capitalism… Ce ați schimbat în comportamentul dvs. imediat după 1989?
În comportamentul meu, am schimbat foarte multe și lucrul acesta, trebuie să recunosc, nu s-a întâmplat ușor. Îmi amintesc că, în ianuarie 1990, aveam discuții aprinse cu Paul Popescu pe teme sociale și cum urma să evolueze societatea românească, iar pe măsura trecerii timpului i-am dat dreptate în multe privințe.
La serviciu, nu au fost probleme deosebite. Este adevărat că imediat după Revoluție au fost unele tendințe ușor anarhiste, unii oameni confundând libertatea cu dreptul de a face ce vor, de a nu mai respecta normele și reglementările interne. Cum spuneam, au fost numai unele tendințe, lucrurile intrând foarte repede în normal, mai ales după înființarea sindicatelor libere, fapt care a deschis calea dialogului pentru orice problemă care privea relațiile de muncă.
Probleme deosebite au fost în ceea ce privește legislația, pentru că a fost o perioadă de vid legislativ, urmată de o serie de acte normative cu caracter populist sau de acte pline de ambiguități și de contradicții, fie în raport cu alte acte normative sau fie chiar în cuprinsul aceleiași legi. Am depășit însă, cu bine, și această fază, în colaborare cu juriștii, sindicatele sau cu instituțiile descentralizate de profil.
Oricum, orice greutate poate fi depășită numai prin dialog, iar acesta înseamnă informare reciprocă, argumente realiste, transparență, toleranță și, uneori, chiar și compromisuri.
În privința sociologiei, nu aveau să se schimbe prea multe, poate numai „despuierea” de ideologia comunistă, pentru că metodele și tehnicile de investigare au fost preluate din literatura și practica occidentală.
LUMEA ESTE SĂTULĂ DE „ANALIȘTI” ȘI DE „OAMENI DE BINE”
Despre «democrația originală» de astăzi și momentele Revoluției de la 1989 ce ar fi de spus?
La aceasta întrebare nu aș vrea să răspund! Este un subiect prea vast și lumea este sătulă de „analiști” și de „oameni de bine”, este sătulă de vorbe și de vorbărie. Eu mai lipseam! Deși mă surprinde că nimeni din mass-media locală, știindu-mă sociolog, nu mi-a cerut niciodată vreo opinie.
Am avut o singură tentativă de a intra în politică alături de un slătinean deosebit, ca profesionist și ca om, dar m-am retras imediat când am văzut că a fost înconjurat foarte repede de o serie de oportuniști, traseiști de profesie. Este motivul pentru care astăzi, după mulți ani, îi cer scuze.
LA REVOLUȚIE, NOAPTE DE NOAPTE, AM PĂZIT UZINA DE „TERORIȘTI”, CU O BÂTĂ ÎN MÂNĂ
Ce amintiri frumoase și mai puțin frumoase aveți în îndelungata dvs. carieră de sociolog?
Ca sociolog, cele mai frumoase amintiri le am din practicile studențești în care, două luni pe an, „plonjam” în realitate, cu echipele de cercetare pe diferite teme și în diverse locuri din țară.
La serviciu, în patruzeci de ani de activitate, se petrec atâtea. De regulă, rămân în memorie cele frumoase și mai puțin restul. Oricum, cele mai tensionate au fost cele din timpul Revoluției, când – mai mult de o lună de zile –, noapte de noapte, am păzit uzina de „teroriști”, cu o bâtă în mână.
Aș mai adăuga că dincolo de fapte și întâmplări sunt colegii de muncă, oamenii lângă care am trăit cea mai mare parte din zi și de ei sunt legate cele mai frumoase amintiri.
ÎN VIAȚA FIECĂRUIA DINTRE NOI TOTUL CURGE ȘI FIECARE CLIPĂ DEVINE, INSTANTANEU, O AMINTIRE, IAR SINGURA NOASTRĂ ÎNTOARCERE ESTE LA DUMNEZEU
Sunteți tânăr pensionar. Cum vă simțiți acum și ce mesaj aveți către actuala conducere ALRO și către colegii de care tocmai v-ați despărțit?
De regulă, când te pensionezi ți se fac multe urări de bine. Unii o fac din sinceritate, alții bucuroși că au scăpat de tine. Ca să te mai consoleze puțin îți spun că „arăți foarte bine”, că semeni cu nu știu care actor de la Hollywood trecut de optzeci de ani. Și pentru că arăți așa de bine îți dăruiesc un baston – simbolul universal al bătrâneții și neputinței.
Pensionarea nu este o stare confortabilă. Și nu în primul rând pentru că pensiile sunt mici. Nu mai avem proiecte, nu mai avem vise, nu mai avem speranțe, „mâine” pentru noi nu mai există.
Din «domn» devenim «nea» și apoi numai suntem decât «ăla bătrânu’» sau «moșul acela». Și, în final, nu mai suntem nimic. Nu mai părem interesanți pentru nimeni, ne bucuram când copiii ne lasă nepoții la plimbare, când ne trimit după cumpărături sau să plătim facturile, când ne împrumută pensia să se ducă la mare, că oricum asta nu mai e de noi sau când politicienii ne înconjoară cu dragoste și ne promit că ne măresc pensiile, ca să le dăm votul.
Cei tineri, frumoși și neliniștiți se împiedică la tot pasul de noi, suntem prea greoi pentru acest secol al vitezei, ne numărăm prea mult banii la cumpărături, trecem prea încet pe zebră, nu le dam locul în tramvai sau autobuz, avem obiceiuri și mentalități proaste, ne îmbrăcăm urât, avem gusturi îndoielnice, nu ne tatuăm, nu ne plac manelele, nu avem spirit european, nu avem conturi pe rețelele de socializare, nu știm să navigăm pe Internet și nu știm să căutam pokemoni.
Suntem vinovați că ne-am născut în perioada comunistă, nu am fost educați în spiritul moralei creștine, am fost membri de partid, am mâncat salam cu soia, ne-am turnat colegii, rudele și vecinii la securitate, nu am vorbit engleza în familie, am băut rachiu superior, „ochii lui Dobrin” și „nechezol”, am folosit ca șampon săpunul de casă și „tabacul” ca after-shave, am fumat „Naționale”. „Mărășești” sau „Carpați”, i-am citit pe Creangă, Coșbuc, Eminescu sau Goga și nu ne-am căsătorit la biserică.
Adevărul este că anii se duc, nu avem ce face, trecerea timpului este ireversibilă. Important este să avem răbdare, să îmbătrânim frumos, să ne păstrăm sufletul mereu tânăr, să mulțumim Domnului pentru tot ce am trăit până atunci și să ne împăcăm cu destinul. Cei care ne spun astăzi „babalâci” (sau „băbătii” femeilor), să nu uite că, pe nesimțite, ne vor calca și ei pe urmă. „Repetabila povară”, cum spunea poetul.
Filozoful antic Heraclit din Efes, a pus la baza preocupărilor sale filozofice de a înțelege lumea, conceptul „panta rei” – totul curge. Cât adevăr! În viața fiecăruia dintre noi totul curge și fiecare clipă devine, instantaneu, o amintire, iar singura noastră întoarcere este la Dumnezeu.
Pentru conducerea ALRO, pentru foștii mei colegi și colaboratori am numai gânduri bune și urări de bine. Le doresc multă sănătate, putere de muncă, realizări depline profesionale și personale și le mulțumesc pentru sprijinul și încrederea acordată!
Societății ALRO îi doresc viață lungă, performanțe din ce în ce mai mari și să fie, ca și până acum, garantul unei vieți decente pentru angajații săi, familiile acestora și pentru comunitatea locală!
Vă mulțumesc dumneavoastră pentru acest interviu și mulțumesc celor din mass-media locală, cu care am avut o relație onestă, în limitele mandatelor încredințate de conducerea societății!
Dumitru Sârghie