Lina era tot mai preocupată, în ultima vreme. Mai întâi, din cauza alegerilor electorale interminabile, întinse din primăvară până-n toamnă, apoi, pentru că acestea îi dăduseră prilejul de a-și analiza sau, mai bine zis, de a-și reevalua viața de peste 40 de ani, alături de Ionică, soțul ei. Se schimbase el atât de mult, de când făcea politică sau, pur și simplu, îl vedea ea, acum, cu alți ochi?
Oricum ar fi fost, Lina constatase că, în toți acești ani, ea se mulțumise să trăiască în umbra lui. Să pună pe primul loc interesele și dorințele lui. Sigur, fusese alegerea ei! Ar fi putut, bineînțeles, să facă ceva studii mai înalte, să obțină ceva diplome sofisticate, care i-ar fi dat, probabil, altă poziție în societate. Ea, însă, preferase să fie doar „doamna învățătoare”, devotată tuturor generațiilor de copii din satul în care se născuse și în care trăise, aflat la o aruncătură de băț de oraș. Astfel, încât, principalul ei statut, alături de cel de dascăl, era cel de ,,soția d-lui director”. Pentru că Ionică al ei fusese toată viața un șef, când la stat, când la privat. De aceea nici nu se pensionase când îi venise vremea, cam odată cu ea. Partidul din care el făcea parte, la acea vreme, considerase că încă nu se putea lipsi de experiența lui, mai ales de cea de fost președinte de CAP.
Sigur, dacă Lina ar fi stat strâmb și ar fi judecat drept, nu ar fi avut de ce să se plângă. Nu-i lipsise nimic – de la tot confortul domestic, la vacanțe exotice sau evenimente mondene de înaltă ținută și rang. Asta, până acum, când, ajunsese la concluzia că ceea ce conta pentru ea era să-și recapete statutul de om cu personalitate, demnitate și prestanță. În primul rând față de Ionică. Pentru că în timp ce el, înfundat în problemele partidului și ale firmei, oricare ar fi fost aceasta, devenise tot mai alunecos, perfid și chiar mârșav de-a binelea, ea își păstrase principiile sănătoase de viață. Din această perspectivă, deseori, erau în contradicție, dar, de fiecare dată, ea preferase liniștea căminului decât să aibă dreptate cu orice preț.
Acum, însă, aceste alegeri prelungite, adânciseră și mai mult prăpastia dintre cei doi soți, încât Lina hotărâse că venise vremea să schimbe situația. Cu cât mai repede, cu atât mai bine…
Poarta cea mare a curții casei se deschise larg, la ,,semnul” telecomenzii, și mașina cea nouă, gri, cu reflexe verzui, alunecă înăuntru. Ca de obicei, Lina, ieși în întâmpinarea soțului. Devenise o rutină. Ea se proptea în ușa de la intrare, afișând un zâmbet larg, de complezență… Iar el, după ce-și lua de pe scaunul din dreapta mapa cu interese de serviciu și de partid, trântea portiera, mai apatic sau mai tare, după cum îi era starea în ziua respectivă. Ionică urcă cele câteva trepte ale scării de la intrare. Ajuns în dreptul ei îi aruncă un ,,Ce faci dragă ?”, fără să o privească. După care pășiră, împreună, peste prag, înăuntru.
– Îți este foame?, îl întrebă Lina, pregătită să-i așeze masa.
– Nu, mulțumesc, am fost la un prânz de afaceri!
– Aha!, zise ea ironic și atât de apăsat, față de altădată, încât Ionică, dacă n-ar fi fost atât de absent și preocupat de alegerile ce urmau peste două zile, ar fi trebuit să-și dea seama de schimbarea de atitudine a neveste-sii.
Acestea fiind zise, se retraseră, fiecare, în camera lui. Lina acceptă că trebui să amâne punerea în aplicare a planului ei, până la următoarea masă împreună, cel mai probabil, micul dejun de a doua zi.
Stând în fața șevaletului, Lina , mai trase o tușe, ceva mai accentuată, de data aceasta, la tabloul la care lucra. De când se pensionase își descoperise noi hobby-uri ca, de exemplu, pictura. Fără a pretinde că devenise, peste noapte, un mare artist plastic, aceasta rămăsese singura modalitate de a-și exprima trăirile tot mai intense, pe care nu le mai împărtășea, de mult, cu soțul ei. Această ultimă tușe fusese atât de apăsată încât, privind-o, nu puteai să nu înțelegi cât de determinată era de a deveni Lina cea de altădată. Adică acea femeie care avea întotdeauna și despre orice o opinie bine susținută cu argumente, cunoscătoare a mersului lumii. Și dornică de a se ține cont și de părerea ei, indiferent despre ce ar fi fost vorba.
După ce se mai informă de la TV despre ce se mai întâmplase în lume și, mai ales, cum mai stătea treaba cu aceste alegeri, aprinse veioza și-și luă, spre citire, cartea de pe noptieră. Nu se putu însă concentra cu niciun chip. Ba, mai mult, umbrele lăsate de lumina veiozei pe perete o predispuseră la meditație : ,,Până la urmă, fiecare om este o frunză pe care cea mai ușoară adiere de vânt o ridică prin aer și, după o vreme, o așază, fie pe luciul limpede al unei ape curgătoare, fie peste apa stătută a vreunei băltoace.
Lina nu se putu hotărî ce fel de frunză era. Pentru că, până la urmă, ceea ce contează este din ce perspectivă privești viața. Așa se face că hotărârea de a-și reabilita personalitatea în fața soțului parcă începu să slăbească. De ce să mai tulbure apele?
Când, însă, se trezi de dimineață constată că noaptea fusese, totuși, un sfetnic bun. Se ridică din pat, mai îndârjită ca niciodată să-și pună în aplicare planul. Porni, așadar, spre bucătărie, locul ce se prefigura a fi, din acest punct de vedere, noul „câmp de bătălie”.
În timpul micului dejun, cei doi soți vorbiră liniștiți despre una, despre alta… Când ajunseră la cafea, Lina porni la atac:
– Ce faci astăzi? Aș vrea să merg și eu în oraș să fac ceva cumpărături, să trec și pe la salon…
– A!, nu cred că am timp de tine!, se grăbi el să-i taie elanul. Mâine sunt alegerile și se pare că lucrurile se complică tot mai rău, vin niște semnale foarte urâte…
– A, da?! Păi cine le-a complicat?, zise Lina pe un ton foarte tăios, încât Ionică rămase cu ceașca de cafea în aer, fără să mai apuce să o apropie de gură și de mustața din șapte fire-n paișpe rânduri, de deasupra ei. Făcu ochii mari asupra neveste-sii și, neputându-și ascunde uimirea fără margini, bâigui un ,,Cum adică?”
– Păi vreau să spun că tot voi ne-ați adus în situația asta atât de gravă… Chiar nu vezi cât v-ați compromis, de a ajuns nebunul ăla cu dungă roșie în buletin să ne învrăjbească între noi, să ne tremure sufletul la gândul că, pe viitor, libertatea copiilor noștri este în pericol?
După o scurtă pauză, în care își trase sufletul, Lina continuă, la fel de determinată, încât Ionică simți un fior rece pe șira spinării…
–Să știi că eu m-am hotărât: nu mai votez cu ai tăi!
El, care, între timp apucase să soarbă o nouă înghițitură de cafea, avu un șoc atât de mare, la auzul acestei vești, încât, era cât pe-aci să se înece cu ea. Și făcu o mișcare atât de bruscă cu mâna, încât licoarea, care mai rămăsese, părăsi ceașca de cafea și, după o traiectorie desenată prin aer, căzu printre farfurii și tacâmuri, lăsând o urmă mare, cafenie, pe fața de masă, albă, de damasc. Străduindu-se să nu-și piardă cumpătul, Ionică ieși la atac:
–Auzi, dragă, să știi că ,,ăștia ai mei”, accentuă el, de data asta, ți-au dat tot ceea ce ai astăzi, încât nu văd de ce ai fi, tocmai tu, îndreptățită să te răzvrătești împotriva lor.
Lina luă foc…
– Nu, zău!, ripostă ea. Adică eu am stat mai bine de 40 de ani cu mâinile în sân așteptând, la capul podului, să-mi dea partidul, pardon, partidele tale, firimituri din averea făcută numai prin corupție și furt, pe față, fără nicio rușine sau frică…
Inspirând adânc și fixându-și bine brațele pe marginea mesei și privirea pe Ionică, ea continuă cu toată compasiunea de care era capabilă în acele momente:
–Rău ai ajuns, omule, nu te mai recunosc… Să știi, cel mai grav compromis pe care poți să-l faci într-o viață este cel cu propria conștiință, asta dacă ai avut vreodată așa ceva.
Nemaiavând argumente și neobișnuit cu astfel de ieșiri ale neveste-sii, Ionică deveni malițios:
–Auzi, dragă, rânji el, tu la ce posturi TV te mai uiți, în ultima vreme?
Lina, calmă, semn că era mulțumită de sine, de efectul pe care îl avusese asupra lui, se lăsă, ușor, pe spătarul scaunului, se însemeți și, cu un zâmbet amar, îi răspunse:
–La cele care nu-mi insultă inteligența… Se așteptă ca el să continue să o atace, să o jignească. De exemplu să o întrebe, răutăcios: ,,Care inteligență, dragă”?
Cum el nu mai zise nimic și considerându-și planul îndeplinit, Lina se ridică brusc și dreaptă ca o lumânare, după ce îi aruncă un glacial ,,Să-ți fie de bine!”, se-ntoarse și părăsi încăperea. După cât de apăsat călca se înțelegea că era mulțumită de ea. Își recăpătase stima de sine. În sfârșit, triumfase!
Ionică rămase pironit pe scaunul său, privind, gânditor, în urma ei. Și, dintr-o dată simți un sentiment ciudat, de admirație față de Lina. Privind la pata mare de cafea de pe fața de masă albă, de damasc, nu se putu abține să nu se întrebe cum ajunsese aici? Și, mai ales, dacă se mai putea repara ceva … Se amăgi singur: cu un detergent bun pata de cafea ar fi ieșit. Nimeni nu-i putea garanta, însă, că fața de masă ar fi redevenit imaculată, dar merita să încerce. De exemplu, putea începe prin a ieși la pensie…
Imaginea ei, cu mersul maiestuos și hotărât, părăsind încăperea îi reveni în fața ochilor deși, el privea pe fereastră, încât se trezi gândind cu voce tare: ,,Doamne, unde am rătăcit atâta vreme?”
Elena Sîrghie
