Secolul al XX-lea a fost unul al transformărilor profunde pentru omenire. Instaurarea regimurilor totalitare a bulversat ordinea firească a lumii, a inversat ierarhia de valori, a distrus destine.
Un mare scriitor român, Vintilă Horia, a surprins foarte bine schimbarea esențială produsă la nivelul societății românești prin instaurarea regimului comunist: „Istoria noastră e făcută din plecări permanente (…), dar și din eterne întoarceri. Vremurile grele erau vremelnice, lăsau întotdeauna o poartă deschisă către o nouă despărțire (…). A trebuit să apară la orizont ideologia ca să dispară dintre noi eventualitatea umană a despărțirii și a întoarcerii. Ideologia înțeleasă ca parte care se autoconfundă cu totul, a făcut posibilă dintr-o dată condamnarea la moarte printre străini”(Revista „Antilethe”, nr. 25/ 2025). Așa a ajuns și Vintilă Horia să facă parte din exilul românesc, grupare ce reunea oamenii de cultură alungați de către comuniști. Adică, intelectuali care „Au avut curajul să plece din țară și au ales astfel libertatea (și, îndeosebi, libertatea cuvântului)”, cum spune prof. univ. Mihaela Albu. Cea care a înțeles că noi, cei de azi, avem datoria morală de a ne aduce acasă valorile și a ne reîntregi astfel cultura națională. Și care desfășoară o intensă activitate în acest sens.
Cea mai recentă realizare a sa, în această direcție, este volumul „Vintilă Horia –scriitorul român de peste veac. Receptări critice”, apărut la Editura „Aius” din Craiova, la sfârșitul anului trecut, și lansat zilele acestea în cadrul Târgului de Carte Gaudeamus Craiova. O antologie care, așa după cum ne spunea prof. univ. Geo Constantinescu, cuprinde în jur de 50 de articole, referințe critice apărute în străinătate referitoare la opera literară și științifică a lui Vintilă Horia. Și despre care noi putem vorbi, pentru că avem șansa de a o cunoaște pe Mihaela Albu „unul dintre specialiștii acestei investigații”, cum susține prof. Nicolae Marinescu, moderatorul evenimentului. Pentru că Mihaela Albu și-a făcut un scop în viață din a recupera literatura exilului românesc. „Prin activitatea sa impresionantă de scriitor, critic literar și publicist, a contribuit esențial la recuperarea și valorizarea literaturii diasporei românești, aducând-o în atenția publicului larg și a cercetătorilor (…). Prin munca sa asiduă, a reușit să readucă în circuitul cultural opere și autori marginalizați de regimul comunist, oferindu-le locul cuvenit în patrimoniul literar românesc”, apreciază scriitorul și jurnalistul Dumitru Sîrghie. Astfel, încât poate fi considerată „O punte între exil și țară”(D. Sîrghie). Așa cum Vintilă Horia, la rândul său, este considerat „Un scriitor de talie europeană, o punte care ne leagă de valorile spirituale ale Occidentului, o garanție a continuității culturii românești ”, cum este de părere un alt nume important al exilului românesc, Camilian Demetrescu. Exil care a fost, în opinia prof. Nicolae Marinescu, „O formă de rezistență împotriva sovietizării țării”.
Pentru că „Schizofrenia impusă de o jumătate de secol de ruptură dintre cei din țară și cei din exil, între literatura scrisă în țară și cea scrisă dincolo de Cortina de fier (…), în mare parte nu s-a stins”, zice Mircea Anghelescu. Acesta fiind convins că, de aceea „Orice demers de a o face cunoscută pe cea din exil nu poate fi de prisos” (Rev. „Antilethe”, nr. 25). Pentru că „Există o datorie în fiecare țară să-și cunoască în integralitate cultura, să-și întregească patrimoniul cultural cu tot ce-i aparține, indiferent de locul geografic unde a fost creat. Iar literatura (cel puțin cea scrisă în limba română) nu mai poate fi trecută cu vederea și trebuie să aparțină în totalitate istoriei noastre literare”(Mihaela Albu).
Toți cei peste o sută de intelectuali români din exil, indiferent că au trăit în Spania, Franța, Italia sau Argentina, „Au realizat opere critice în limbile acestor țări, căpătând valoare universală, dar nu și-au uitat limba niciodată”
(G. Constantinescu). Faptul că „au înființat în străinătate universități, pentru a recupera lb. română, că au scos pe banii lor cărți și reviste, în care și-au exprimat gândurile și sentimentele, manifestând acea solidaritate națională”, este pentru Nicolae Marinescu „Dovada efortului lor de rezistență prin cultură”.
Ceea ce, desigur, ne face să ne întrebăm dacă este adevărat ceea ce se spune, cum că diaspora românească ar fi una divizată. Mihaela Albu este categoric de părere că nu. Pentru că „deși veniți din perioade diferite, din generații diferite, cu doctrine diferite, toți luptau pentru promovarea adevăratelor valori”. Încât această așa-zisă divizare „Nu este decât una de suprafață”, consideră Mihaela Albu. O altă întrebare, ipotetică, la care răspunde Mihaela Albu este „De ce atâta preocupare pentru literatura de exil?”. Pentru că „Noi nu avem o mare literatură precum cea franceză, spaniolă, germană, încât să ne permitem să aruncăm o parte peste bord. Literatura noastră este una relativ subțire”, zice Mihaela Albu.
Recuperarea literaturii românești din exil nu este un demers ușor. Mai ales că, astăzi, „deși s-a condamnat comunismul și se afirmă că beneficiem de libertatea cuvântului, putem spune, fără greș, că multe nume, multe cărți, ziare și reviste sunt (încă) prohibite și, drept consecință, (cvasi)necunoscute” ( M. Albu). Așa că, în așteptarea unor acțiuni concrete ale autorității oficiale în domeniu, în această direcție, Mihaela Albu a mai găsit o modalitate de a promova literatura exilului: editează, prin efort propriu, Revista „Antilethe”, nume împrumutat, cum mărturisește ea, chiar de la Vintilă Horia, revistă ajunsă la nr. 25, număr care a fost lansat totodată cu vol. „Vintilă Horia – scriitorul român peste veac”. O revistă unică în țară și chiar în lume, cum recunoaște, fără falsă modestie, autoarea. Misiunea acesteia este „De a păstra vie memoria scriitorilor români din afara granițelor și de a combate uitarea, așa cum sugerează și titlul simbolic. De a conștientiza cititorul român că mai există o latură a culturii noastre încă insuficient (sau deloc) cunoscută” (M. Albu). Numărul 25 al revistei este dedicat lui Vintilă Horia la 110 ani de la nașterea acestuia (dec. 2025). Volumul „Vintilă Horia – scriitorul român de peste veac”, precum și Revista „Antilethe”, au menirea de a ne face să înțelegem cine a fost acest reprezentant de seamă al exilului românesc. Diplomat de carieră care, odată cu instaurarea regimului comunist, s-a stabilit în străinătate. Aici a desfășurat o bogată activitate de scriitor și publicist, colaborând la reviste și ziare în care a evocat „Dezastrul trăit de țara noastră și celelalte țări din estul european ocupat de Uniunea Sovietică”(G. Constantinescu). Și cel care „A închis patrulaterul marilor spirite din exilul creator, alături de Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu” (M. Albu). Adică, alături de „Cei trei mari de la Paris”, cum erau desemnați aceștia care, prin operele lor, au dat dimensiune europeană și implicit internațională culturii românești.
Despre Vintilă Horia, „ultimul gândirist”, Pan. M. Vizirescu, spune că „Nu a scris pentru orgoliu sau pentru a câștiga admirația lumii, ci pentru a face cunoscut în lume neamul său astfel ignorat de-a lungul istoriei” (D. Sîrghie). Opera sa a culminat cu romanul „Dumnezeu s-a născut în exil”, „O carte scrisă într-o seducătoare limbă franceză de către un nefrancez” (G. Constantinescu), pentru care a primit Premiul „Goncourt”.
Dincolo de cele peste douăzeci de volume publicate, eseuri și articole, Vintilă Horia a fost „Unul dintre cei mai apreciați profesori de către studenții săi de la Universitățile din Spania sau Argentina, având un auditoriu numeros la conferințele sale. Cunoscut fiind pentru acele «Călătorii la Centrul pământului», dialoguri cu cele mai importante personalități ale secolului” (M. Albu). Adică, foarte activ în curentele de idei ale vremii. „Conștient de valoarea operei sale, Vintilă Horia ne-a lăsat un testament peste timp, un adevăr incontestabil (consemnat în „Jurnalul unui țăran la Dunăre”): «Ca niște săbii tăcute, cărțile mele se strecoară printre zgomotele secolului»”(M. Albu).
Ceea ce ne-a adus la lumină, prin strădania sa, Mihaela Albu, poate avea aceeași valoare testamentară și merită tot respectul și aprecierea noastră. Pentru că așa cum spune Dumitru Sîrghie „Într-o lume în care memoria riscă să se piardă sub presiunea timpului, Mihaela Albu rămâne un spirit de veghe, o conștiință lucidă și o mărturie vie a faptului că literatura exilului nu este doar o pagină de istorie, ci o parte esențială a identității noastre”.
Și pentru asta nu putem decât să-i mulțumim Mihaelei Albu și să ne înclinăm în fața dumneaei cu recunoștință.
Elena Sîrghie
