„SPOVEDANIE PENTRU ÎNVINȘI”!

În ziua de 15 februarie 1929, marele nostru pribeag, Panait Istrati, se întorcea la Paris, după 16 luni de ședere în Uniunea Sovietică, scârbit de cele văzute și trăite în „raiul bolșevic”. Despre cangrena care rodea dictatura comunistă, pusă în slujba nomenklaturii care trăia în opulență, în timp ce poporul era asuprit, înfometat și exploatat, i-a povestit și prietenului său Romain Roland care, speriat, i-a spus: „Cunosc franchețea dumitale și nevoia de a vorbi.. Zăvorăște-te! Cât despre condeiul dumitale, ai destule cu ce să te ocupi, fără să te afunzi în politică. Ai văzut acolo și realizări mari. Povestește asta! Dezamăgit, Panait Istrati i-a răspuns laureatului Premiului Nobel pentru Literatură: „Nu-ți voi ascunde deloc mirarea mea de-a te vedea devenind sovietic, atât de oficial!”

Astfel că, în data de 15 octombrie 1929, la Editura Rieder, în Colecția „Temoignages”, apare celebra carte „Spovedanie pentru învinși”, semnată de Panait Istrati. Imediat, comuniștii francezi, prin organul lor de presă  „L’ Humanite”, la care se alătură toată presa de stânga din Occident, precum și campania murdară a lui Henri Barbusse, a  declarat asasinarea morală a scriitorului nostru.

Pe scurt, subiectul romanului „Spovedanie pentru învinși” se poate concentra într-o singură frază atribuită lui Panait Istrati: „Am fost în Uniunea Sovietică să văd comunismul în carne și oase și am văzut doar oasele!” (Citat din memorie).

Punând în oglindă dezamăgirea lui Panait Istrati față de comunismul în care el crezuse orbește, cu speranțele pe care le-am avut noi la instaurarea PNL la guvernare, am putea spune, exagerând puțin, că „Am vrut să vedem liberalismul în carne și oase și am văzut doar oasele!”

Spunem acest lucru nu din ură și mânie proletară față de liberalismul adevărat, care a făcut cândva România Mare și poate s-o mai facă încă o dată, ci din dezamăgirea pe care o avem față de oamenii cu care a venit Ludovic Orban să ne mântuiască… De incultura debordantă a unora dintre aceștia (vezi ministrul Culturii și pe cel al Dezvoltării), față de apucăturile ciocoiești de clan și gașcă ale garniturii liberale, cea care vrea, cu o sete pesedistă, să pună gheara pe această țară și așa secătuită, de toate garniturile de stânga-dreapta care au amușinat pe trupul ei dezgolit.

Niciun partid n-a reformat ceva vreodată, înainte de a se reforma el însuși, iar dovada stă în comportamentul suburban ale celor două partide, PSD și PNL, despre care acum se spune că și-au dat mâna pe sub masă, PNL fiind construit după chipul și asemănarea fratelui său mai mare, PSD. Să vină acum Raluca Turcan, cea care se trezește moartă, din când în când, și să spună că a da mâna cu PSD „E ca și cum  ai sugera că necuratul și-a dat mâna cu apostolul”, „e ca și cum, intrând în casa ta, ușa ți s-ar deschide tot în stradă.”, vorba poetului. O ipocrizie mai mare precum există la această „capră metafizică” (vorba lui Cioran), n-am mai văzut decât la Alina Gorghiu, care, la rându-i, a dat cu oiștea liberală în gard, de s-a zvârcolit în mormânt tot neamul Brătienilor. Cum să faci reformă politică, având în fruntea partidului asemenea figuri de tristă amintire?

Oameni buni: Stânga lui Ion Iliescu este lipsită de subiect, căzând inevitabil la dreapta extremă, neîntrezărindu-se vreo speranță de revenire, sub conducerea noii-vechi haite politice, despărțindu-se definitiv de clasa socială care o aplauda până mai ieri, iar dreapta lui Iohannis este un arhipelag de resentimente și frustrări, promițând marxist în dreapta și-n stânga „o lume mai bună dintre toate cele care-au fost, dintre toate cele care vor veni”. Exact ca-n utopia în care a crezut Panait Istrati, până când s-a dus la Mama Rosia ca să vadă comunismul în carne și oase și n-a văzut decât oasele.

Marii învingători ai scenei românești la această oră sunt cele două partide surori: PSD și PNL. Învinșii dintotdeauna, nu mai e nicio îndoială, sunt românii. Acest adevăr gol-goluț, dragi cititori, nu e o instigare la dezamăgire, ci e o tristă și înspăimântătoare realitate.

Dumitru Sârghie