Încă de anul trecut, a văzut lumina tiparului, la Editura Kitcom, într-o discreție planificată ab initio, cartea de poezie „Suflete fără inimi”, un volum cochet semnat de primarul comunei Sâmburești, economistul Iulian Preda.
Cartea a venit pe lume în odăjdii de gală, fiind îmbrățișată de două coperte marca Violeta Scrociob, profesor, artist plastic și vicepreședinte al Societății Culturale Anton Pann, din orașul lui Dumitru Drăghicescu, marele sociolog român care a definit integral și nu tocmai măgulitor caracterul poporului român…
M-aș încumeta să afirm că debutul acestui volum de poezie este, de-a dreptul, croit într-un stil kafkian, absurd și transparent în același timp, un început în care gara și trenul pleacă în aceeași direcție, împreună cu „doi ochi verzi”, de fapt într-o direcție fără adresă. În urma lor rămâne o lume fără suflet, lumea în care trăim noi muritorii de rând: „Au plecat și tren și gară, / Vise, tresăriri, momente, / Doar peronu-,n prag de seară, / zace fără sentimente!”.
„Un înger de fată surprinsă pe alei”, iată, dragi cititori, o altă imagine clasică, pe care poetul o întrebuințează în vedeniile sale (O fată în ploaie), automat el gândindu-se și la un „Rondel al răpirii”, ca în cele mai pasionale vremuri romantice, utilizând, în aceste scopuri stilistice heliadești „un cal și o mandolină”.
În continuare, având la îndemână multiple disponibilități lingvistice, Iulian Preda, coborâtor dintr-o familie de oameni vrednici și cu aplecare spre morala creștină, îl venerează pe bunicul său, cel cu trupul „sculptat de muncă”, privind în urmă cu nostalgie bacoviană, la acea stare de grație a copilăriei sale hibernale unice, petrecute în casa de poveste a bunicilor. „La geam e cumplită urgie, / Christoase, privește cum ninge, / Bunica își coase o ie, /În ușă, un câine se-mpinge!” (Copilărie la bunici).
Sclipiri și irizări macedonskiene îi licăresc prin versurile autentice, lăsându-ne astfel să înțelegem faptul că Iulian Preda este un poet cultivat, destul de subtil și chiar curajos, având în vedere tonul politic mai mult decât pamfletistic pe care-l derulează în această carte originală. El ne arată fără menajamente societatea desfigurată moral în care trăim, pe fondul unei ironii magistrale : “Și sunt beat, dar mai știu cum mă cheamă!” (Eu, acum, sunt puțin mahmur…)
Poetul are în vederile sale și fânarul bunicului și caii sălbatici „nechezând a clemență”, cei care stăpânesc zona mirifică a Sâmbureștilor, cândva aici aflându-se și o mare și frumoasă proprietate a Brătienilor… Și iernile cu „frigul lor nedemn”, care te îmbie să convoci un „barbut la gura sobei”.
„Plâng pentru țară, / Patru ochi, nu doi, / Tac pentru țară, / Lașe, două guri, / Două minți se toacă pe nevoi, / Și un pântec naște tot două făpturi!” (Peste două maluri).
Universul pleacă, deci de la… doi. Totul a plecat pe lume de la o pereche… De la două ființe… Până și puntea (Vezi multiplele punți de la Sâmburești) leagă două maluri de râu. Binele sau răul se înfăptuiește în doi…
Ancorat în viața rurală, fiind și primar – ehei! – deja la al doilea mandat, poetul deslușește cu preciziune climatul social, funciar, religios, erotic și lacrimal al firii țăranului de aici, inserând în opera sa și tristeți, dar și momente când oamenii se acordă între ei, savurând momente de plinătate și bunăvoire: „Și-n flăcări friptura se scaldă, / Și gazda tot cară din beci!” (Noapte la țară).
Iulian Preda face și politică externă, criticând, fără doar și poate, terorismul care amenință Planeta, dar nescutindu-i pe americani de critica lui rafinată, dar destul de pătrunzătoare: „E tare greu, / Yankeu, / Când, în muzeu, / Tu ai un sigur terorist, / Flămând și trist!”
Întocmai ca și în „Craii de Curte Veche” ai lui Mateiu Caragiale, lui Iulian Preda, cel care scrie, probabil, cu tocul înmuiat în Cabernet de Sâmburești, îi plac întâlnirile și cântecele de lume, vecinătatea cerului și poezia mirajului naturii: „Da-i seară, seară caldă, / În sat la Sâmburești, / Și greierii se scaldă, / În cântece lumești!” (Seară în Sâmburești).
El, primarul și poetul, își îndreaptă atenția și înspre moravurile unor tineri certați cu legea morală a firii, tineri care intră pe contrasens cu ordinea lumii… și sfârșesc acolo unde le este locul: „Dispari, domnișoară, căci am cârlionț, / Sunt jmecher și vesta mi-e antiglonț, / Căci nu am spălat-o de ani buni și lungi, / Să mă-mpuște-n ceruri, / Să mă-mpuște-n dungi!”
Nu-i scapă poetului nici seceta care se abate, uneori, asupra comunei sale: „Foamea nemâncată pleacă de pe locul de mesean!” (Seceta). Sau: „Arde țara. Muritorii / Ard cu știri TV cu tot, / Ard fripturi conducătorii, / La grătar ales prin vot!” (Arde Țara).
Autorul „Sufletelor fără inimi” critică dur neantul în care ne-au introdus politrucii de pripas, cei care ne administrează în campaniile electorale câte-o „doză de colivă primară”. (Excepțională sintagma), apoi ne abandonează mișelește: „În Balcanii de-operetă, / România, în prim rol, / Beată, chioară și cochetă, / Dă din beci spre demisol!”
În poemul „Paște în carantină”, Iulian Preda devine frate de sânge literar cu Adrian Păunescu și proclamă: „Bolnavi fără de boală și fără de remediu, / Vârâți până-n urgență de-o boală fără leac, / Ne trebuie urgie, înecuri și incendiu, / Să punem diagnostic acestui ultim veac!”
Legat de viețuire, de oameni și de tristețile lumii, el fiind primarul unei localități în care primordiile se manifestă ca la ele acasă și în care credința creștină a rămas nealterată, Iulian Preda nu se sfiește să atace, fără menajamente, anumite aspecte politice naționale: „Lumea e perfidă, / O orchestră proastă / Stoarce aguridă, / Curve la putere, / Penali! Măscărici!, / Justiția piere, / Strânsă de carici!” (Dirijorul chior). Apoi, completează: „Peste toamna vântuită, / Ninge nea portocalie!”
Sâmbureșteanul liric trece cu versul său liber și moralizator, dar și în sensul artei pentru artă, prin cuiburile ultimilor cuci, prin legendele bătrânilor cu capetele ninse de ani, dar nu-i uită nici pe reprezentanții clerului care se lăfăie în îndestulare și nesimțire, în anumite cazuri: „Pute crâncen a colivă, / A hoțime. A obez. / Cu o sete maladivă, / Popa bea un kil de crez!”
Iată că Iulian Preda a teoretizat crezul la kilogram, criticând moravurile unor slujitori ai Bisericii strămoșești, slujitori care – pe lângă faptul că sunt lacomi, au mai fost și turnători la Secu. (Să trăiți, tovarășu gradu).
În carte, se mai scrie și despre valorile fundamentale ale umanității, despre Trudnicie, Eternitate și Perenitate, dar și despre vânzarea, bucată cu bucată, a țării noastre. Soldații noștri mor în Afganistan, pentru cauze care nu au de-a face cu interesul nostru național. Se mai scrie și despre iubire, așa cum a definit-o Sf. Augustin, dar și despre iubirea noastră de toate zilele și… nopțile: „Te-ai lipit de mine, desfăcută toată, / Mâinile-ți de ceară-ți sunt fermecătoare, / Țâțele-ți de piatră ar dori să poată, / Sărutări de lapte, ca să le apuce!”
Crăciunul, sărbătorile pascale, răsăriturile de soare, efemeritatea vieții și virtutea morții, filosofia sufletului, conceptul de sărăcie premeditată de dihorii atei, cântece la o bere, serenade de la balcon, iată fișa postului acestui poet autentic, care ne spune: „Serenadă imprudentă, / Am cântat fără detentă, / Dar, acum, m-ascund! Balconul! / Și-o să pun casetofonul / Pentru fentă!” (Serenadă imprudentă)
Parfumul rozelor, al florilor de liliac, al libertății din decembrie, al unei vieți normale, al excursiei spiritului („E superb, gingaș Predealul, / Sunt vrăjit, nu voi să-l scap, / Mi-aș hrăni o viață calul, / Ca să îl străbat la trap!” – Predealul), iată formele de exprimare ale lui Iulian Preda.
Ploile amărâților de țărani, plecarea păsărilor migratoare, umbrele din ochii iubitelor, Mama, Tata, Țara, Democrația originală, sunt alte subiecte generoase ale acestei cărți de poezie, scrise de un primar pesedist care știe ce spune și spune ce știe… Și mai lasă și posterității semne ale treceri sale prin lume, adică gândurile sale: „Mortul i-a-mpușcat pe oameni, / Și în mort au tras tot morți, / Vinovații stau pe bancă, / Printr-o tragere la sorți! (Decembrie 1989). Sau: „Așteptând acceptul / Să ieșim din hău, / Avem singuri dreptul, / De-a ne face rău! (A roit poporul).
Așadar, oameni buni, „Suflete fără inimi” este o carte debordantă, care ne vorbește de murire și de nemurire, de suferință, de cer și de pustiu, de voluptățile și durerile cutezanței de a trăi într-o lume întoarsă moral cu fundul în sus…
Dacă Iulian Preda și-a început această carte în stil kafkian, iată că el o încheie urmuzian, fiindcă – nu-i așa? – paradoxul și halucinația trăirii fac parte din viața românului: „Vaca asta e cal! Jură! / Pe ciubucu-ți, măi băiete, / Ba, mă scuzi, și vii regrete, / Nu e cal, ci e trăsură, / Și în barbă și în gură!” (Rondelul de la restaurant).
FELICITĂRI, IULIAN PREDA!
Dumitru Sârghie
