Poeta Evelyne Maria Croitoru își scrie visurile și aspirațiile sufletești sub semnul serenității culorii albastre. Din când în când, tălpile ei delicate „Tulbură / Pleoapele” macilor, ea scufundându-se în cuvinte „ca-n leagănul ploii.” O femeie obișnuită suportă cu greu solitudinea, însă o poetă are de partea sa pe Măria Sa Cuvântul…Cuvântul, ca o vietate rară, sensibilă și delicată (să zicem, o sfioasă ieruncă sau un canar exotic). Cuvântul „patimă vie, tribut și alean” ori „…leagăn și rost…” /…haină sau povară.”
În cochetul volum „Secretele macilor” (Ed. Eikon, București, 2017, Ediția a II-a, revizuită și adăugită), „ninge cu veșnicii”, „din geana somnului” dorurile tresar, iar literele poeziei strălucesc „ … precum în Purgatoriul Dantesc”. Pe Evelyne o curentează, deseori, sângele, așa, ca un „curent literar”, ea rafinând „tremurul mov” al cerului și istovindu-și liric viața, „Din fluviul peniței / Spre aurul toamnei”. Poate fi toamna poeziei, când metaforele dau în pârg, poate fi toamna vieții, când poezia ți se așază cuminte în sânge și nervi, ca o „haină a sorții”, care „doare” în „somnul-nesomnul” tuturor poeților adevărați.
Zborul poetei noastre spre înălțimile rarefiate ale Cuvântului este ispititor, de neoprit, ea pipăindu-i iubitului „vibrația setei” și „parfumul”, apoi pogorând „seninul din cer” în trupul propriei poezii… Căci, nu-i așa? Când iubitul o ține „în susul inimii” (splendidă metaforă), întrebarea esențială pare a fi una singură: „Suflete, cerșetor neostenit, / Ce cauți?”
„Sărutul de sub vâsc”, cuprins în căușul palmelor poetei, anunță poezia pură, „Macii aprinși” îi vânează Evelynei pulsul, fericirea conține, oricum, în ea, irizări de tristețe, viitorul respiră prin cuvinte, din când în când, cineva ne smulge albastrul din suflet, iar când tăcerile vorbesc bucuria îmbobocește, ca lujerul unui bujor alb…imaculat. Diminețile devin înserări, poeta se îmbracă în Cuvânt („curcubeu rotind”), speranța îmbrățișării devine dorul unui mac incandescent, iar „ploile cad ca un descânt”, pe trupuri de fecioare… Iată poezia în carne și oase: „Precum / Stelele / Opresc / Ciutele / La izvor // Dulce povară / De vară.”
Apoi, toamna ne strigă în sânge și-n struguri, poeta – „uimită respirare” cheltuiește prin „Căutări / Și miros / De lagună”, pipăind frunzișul iubirii eterne…
Evelyne „își tivește visarea” cu lacrimi și-și acoperă inima cu așteptări, în timp ce lumina vie a poeziei îi colorează Universul, „În căutarea sensului pierdut”, ca-n scrierile lui Constantin Dulcan, ea își pierde drumul spre ea însăși, iar, sub vraja albă a metaforei, sufletul ei candid provoacă macii la o triplă înflorire…
Felicitări, Zeie a Cuvântului…
Dumitru SÂRGHIE-MITIF
