Într-o lume ca a noastră, deseori umbrită de ființe cu suflete goale, găsești, din când în când, câte-un poet care-și extrage vitalitatea versului din tristețile și bucuriile noastre, dar și – mai ales – din propriile tristeți și bucurii. Viața lui ar fi fost egală cu a omului comun, „normal” la cap și la trup, dacă nu l-ar fi robit ispita poeziei autentice, cea care ține de metafizică, de transcendent și care-l înalță deasupra muritorilor de rând.
Un astfel de poet, un om „anormal”, deci, este Nicu Cismaru, președintele Societății Culturale Anton Pann din Rm. Vâlcea, ale cărui poeme ridică trepte pentru însetații nopților în care tăcerea strigă asurzitor.
În fapt, miezul lăuntric al poeziei lui Nicu Cismaru, din cochetul volum „Noaptea, și tăcerea strigă”, caută tăcerea nopților prolifice, izvorâte din amurgul gândurilor sale nocturne, gânduri care, odată tipărite, strigă înfiorate către cititori…
Fiindcă, se știe, orice poet adevărat este totdeauna singur față de el însuși, nu față de cititorii săi. Una este esența divină a poeziei și altceva este călătoria ei spre inima cititorului. Nu ești gelos, cititorule, pe poezia remarcabilă a lui Nicu Cismaru, ci pe singurătatea lui creatoare. Fiindcă, niciun poet care produce și altceva decât mătreață, așa cum produc mulți impostori ai poeziei actuale și care bâzâie apocaliptic în jurul nostru, nu poate să scrie în gura mare, cu hărmălaie în jur și, eventual, în ritmul muzicii de fanfară.
Poezia se scrie în singurătatea nopților în care tăcerea strigă până se deșteaptă toată suflarea Parnasului. Nu poți să scrii făcând dragoste și dansând Ciuleandra…
Am făcut acest excurs, abătându-mă oarecum de la subiectul principal al acestei cronici, tocmai pentru a da o explicație veridică minunatului titlu al acestui volum asumat de Nicu Cismaru, volum care vine după alte trei volume: Călimara din firidă, Cartea cu petale și Resturi de paradis.
Dar, ca poet, atunci când te crezi mai singur, te pomenești la picioarele lui Dumnezeu înfigându-ți „cuvântu-n lună” și „cuțitu-n cer” și, apoi, „înfigându-ți cuvântu-n toată lumea”, așa cum o face Nicu Cismaru chiar din debutul acestei cărți – bijuterie, cu o grafică semnată de Violeta Scrociob, artist plastic și vicepreședinte al aceleiași Societăți Culturale, Anton Pann: „Și când cerul minții se deschide, / Îmi înfig cuvântu-n toată lumea.” (Atunci când îmi înfig cuțitu-n cer).
Fiindcă, nu-i așa?, „Mai întâi a fost cuvântul”, cuvântul Mântuitorului, care îți rămâne în palmă, alături de lutul Lui și de lemnul crucii, „ca o unică salvare”.
Apoi „dorul”, dorul poetului care „plânge-n piatra în care a intrat”, poetul introducând cuvântul „dor” în regnul mineral, semn că și pietrele au suflet, după ce el se mută la o nouă adresă – în gândul iubitei, ca să-i plătească, Doamne, „cu vise lungi chirie.” Iar atunci, când moartea te bântuie „Virgula jelește punctul încercănat / de nedormitele-i nopți / și moartea își face de cap / aruncându-se în fântână.”
Poetul devine păunescian sau, mai degrabă, se apropie ca ritm și melodicitate, rămânând, totuși, original, de celebra poezie a lui Spiridon Popescu „Doamne, dacă-mi ești prieten”, atunci când scrie despre mama sa, care a plecat de curând la ceruri: „Piatra plânge în tăcere, / Dorm în lacrimi ochii minții, / Vai, ce cruntă e durerea, / Când se duc spre cer părinții.”
Poezia lui Nicu Cismaru este o articulare răspicată și expresivă, când elegantă și malițioasă, când purtând acea pecete a umorului frust, acel umor care înviorează simțurile și se învecinează, prin acel râsu’-plânsu’ al românului, cu zâmbetul amărui, care acoperă, parțial, tristețea crudă și, uneori, chiar sentimentul morții: „E-atât de bine-n locul cu verdeață / Și nu există niciun fel de grabă, / Nici idealuri nu-s și nici speranță / Și parcă nimeni n-are nicio treabă.(…) De-aceea, cred că voi fugi la noapte, / Când vin comete-n gările din Rai. / Tu mă așteaptă cu cireșe coapte, / Cu vin și ostropelul cu mălai. / Acum, iubito, nu pleca, mai stai, / Că-n visul ăsta, am fugit din Rai” (Cel fugit din Rai). E ceva magic în această poezie, care transformă moartea în viață.
„Unde se duce lumina, când se duce?”, se întreba cândva, un filosof. Tot așa se întreabă și Nicu Cismaru: „Unde se duce, când se duce vântul, / Îmbrăcat în mantii de petale? / Răcorind pământul cu cuvântul, / Buza mea pe buza dumitale.” (Când se duce vântul).
Și tot așa, iubind și dansând „prin ploaie și ceață”, „cu pași de vindecare”, Nicu Cismaru nu se sfiește să atace sistemul politic, care ne-a arestat speranțele, așa cum a făcut și în volumul „Resturi de paradis”: „Arătăm ca după război, / A murit în noi ce-aveam mai sfânt, / Doamne, n-a mai rămas nimic din noi, / De ce nu ne faci pe toți pământ?” (De ce, Doamne?) Sau: „E trist poporul, rânduiala-i strâmbă, / Și vântul parcă bate la-ntâmplare, / Se inventează zilnic câte-o curbă / De sacrificiu pentru-nmormântare.”
Poetul îi îndeamnă pe confrații săi: „Săpați fântâni, umpleți-le de sânge / Și beți din Iad, și beți din Paradis, / Vedeți că-n România azi se plânge, / În Europa fiecărui ins.” (Veniți, poeți!)
Poet al dragostei fastuoase, clasice, Nicu Cismaru celebrează genunchii femeii – destin, când vântul, același vânt laitmotiv al acestui volum, „plânge ca un copil pedepsit” (Ce imagine teribilă, nu-i așa?! – n.r.!): „Am să-ți caut genunchii / acolo unde vântul plânge/ ca un copil pedepsit, / Acolo unde gândul meu / toarce în nopțile confuze / și tâmpla mea zace pe un destin.” (Sărutul focului).
Nicu Cismaru nu-l uită nici pe camaradul său întru poezie și artă, generalul Nicolae Buzatu, cel care astăzi ne privește dintr-o stea: „Și genial mai ninge câteodată, / Iar vântul (iar vântul – n.r.!) pare-a fi un fals câștig, / Zăpada-n vremea noastră-i vinovată, / E monumentul frigului în frig (…) / Hai, pune, generale de cafea / Și las-acest poem ca să se scrie.” (Prietene de dincolo).
Nimic pe lumea asta nu există fără iubire, femeia ne răpește simțurile și ne introduce într-un vertij aromitor, deși Emil Cioran spunea despre femeie că n-a intrat în istorie decât în măsura în care a putut să-i facă pe bărbați mai singuri: „Pe scara iubirii urcai, / Când dorm chiar și hoții de cai. / C-un dor necuprins / Și ochiul aprins, / Iubito, prin somn, mă priveai.” (Pe-un deget în rai).
Dragi cititori, spre deosebire de celelalte trei volume de poezie, pe care Nicu Cismaru le-a lansat în eter și, sperăm, în eternitate, în care poetul era declamativ, pătimaș și, pe alocuri, chiar radical, atât cu referire la dragoste cât și la politică, volumul „Noaptea, și tăcerea strigă” ne arată un poet distilat, trecut prin ciurul și dârmonul rafinamentului stilistic, care are răbdarea și tactul să-și asculte până la capăt îngânările freamătului lăuntric, emanând pe hârtie parfumul metafizic al unui prestigiu poetic învăluit de mister și de talent nativ. Nicu Cismaru construiește poezia precum Meșterul Manole, căruia i-a trebuit o jertfă pentru a da trăinicie zidirii sale. El și-a înzidit mintea și trupul, până la brâu, în poezie, eliberându-se doar atunci când e nevoie să facă dragoste cu adevărat, nu numai pe hârtie… Cât de des o face rămâne un secret…
În poemul „Zidar al minții mele”, domnia-sa își definește crezul artistic, răscolind, fără doar și poate, inimile junimii artistice, dar și ale seniorilor cunoscători în domeniu din Oltenia noastră profundă, dar și de aiurea, el clădind, din sensibilitatea sa poetică, din sentimentalismul său, din tristețile sale trecătoare, din fericirile sale irizante, dar și din banalitatea cotidianului niște splendori deloc întâmplătoare care, odată citite, ne determină să rămânem așa cum am fost croiți: OAMENI!
„Pe temelii de versuri mici, rebele, / Cuvânt în formă de cuvânt s-așază, / M-a-nchiriat cuvântul dintr-o frază / Și-am devenit zidar al minții mele.”
Felicitări, Nicu Cismaru!
Dumitru Sârghie
______________________________
ATUNCI CÂND ÎNFIG CUȚITU-N CER
Dacă mi-am înfipt cuțitu-n cer,
Așa cum înfig cuvântu-n lună,
Tai cu el felii de noapte bună
Și le frig pe-un rug de giuvaer.
Gust secunda dintr-o farfurie,
E amară – dulce, cum e clipa
Și-a lăsat în casa mea aripa
Să depună morții mărturie.
În această noapte de mister,
Nicio lacrimă nu se mai vinde;
Doar o amețeală mă cuprinde
Atunci când înfig cuțitu-n cer.
O Lactee, clar eviscerată,
Mă privește cu efemeride;
Luminând în noapte, se aprinde
Steaua Nordului nevinovată.
Și când cerul minții se deschide,
Îmi înfig cuvântu-n lumea toată.
CÂND SE DUCE VÂNTUL
Când se duce vântul, und’-se duce
Și ce țărmuri calde-mbrățișează?
De ce vântu-n frunza salciei plânge
Și-n hlamida norilor oftează?
Bate-n poarta nopților de vară,
Sărutând în fugă trandafirii.
Cu-n destin trecut prin călimară,
Suflă prin cosițele iubirii.
Unii spun că bate la-ntâmplare,
Alții, că-i trimis de Dumnezeu.
Pe pământ e singura suflare
Totu-i vânt, așa va fi mereu.
Und’-se duce, când se duce vântul
Îmbrăcat în mantii de petale?
Răcorind pământul și cuvântul,
Buza mea pe buza dumitale.
Răsfoindu-și filele din carte,
Vântul suflă cu aripi de moarte.
CUM POȚI RĂMÂNE OM
Cândva, i-am spus unuia
care câștigase alegerile:
– Privește-te lung în oglindă
la plecare! Când te vei întoarce
să faci același lucru.
Dacă mai există vreo asemănare
între ce ai văzut și ce vezi,
înseamnă că ai rămas OM.
