Poetul nu există ca atare… El este doar un interpret al unor mesaje venite pe cale divină, care plutesc în aer, încă de la facerea lumii. În fapt, poezia lumii reprezintă teza de doctorat al lui Dumnezeu. El nu a avut de unde să plagieze, pentru că, înainte de facerea lumii nu era nimic, în afară de chaos, și atunci, toată poezia adevărată a lumii este opera divinității, din care niște menestreli cu mai mult sau mai puțin har se înfruptă de milenii.
E clar că, așa cum s-a constatat de-a lungul timpului, cei mai dotați, născuți și nu făcuți la apelul bocancilor, pentru poezie, au luat din creația divină tot ce s-a pliat pe spiritul și sufletul lor, trecând totul prin sita lor lirică, precum căutătorii de aur, și relansând pentru eternitate, creația divină, așa cum tot Dumnezeu le-a insuflat, prin purtătorii lui de cuvânt, îngerii…
Lucrând cu transcendentul, exploratorii de poezie, având, metaforic spus, viza lui Dumnezeu, preiau cum se cuvine poemele divine, redându-le lumii, așa cum le-a sugerat Cel-de-Sus, iar așa-zișii poeți, neatinșii de raza divină, scriu fluvii de așa-zisă poezie, care se scurg în marea neagră a mediocrității.
Atenție, rezerva de poezie primordială a lui Dumnezeu, ca și democrația originară, este pe sfârșite… Din ce în ce mai tulburător, poezia contemporană ia chipul democrației originale. Hălăi-șa!
Dumitru Sârghie
