AcasăTIMPUL, ÎN POEZIA CAMELIEI CORNEA, ESTE UN HOȚ DE VISE
Array

TIMPUL, ÎN POEZIA CAMELIEI CORNEA, ESTE UN HOȚ DE VISE

Împărtășind iertare și călcând pe pașii lui Dumnezeu, pentru a nu se pierde în neantul vremurilor, Camelia Cornea urcă, maiestuos, pe treptele Poeziei, „depănând povești sub stele”. Cu mijloace artistice relativ puține, autoarea volumului de poeme „Contemplând pașii prin viață”, scrie o poezie în vers clasic, atrăgătoare, luminoasă, iar pe alocuri demnă de a fi pusă pe portativ.

Spirit clar, diafan și neatins de sindromul poeziei actuale, „ultramoderne” și nonconformiste, în care sângele și carnea unor autori își pierd mințile, Camelia Cornea vrea să iasă, prin poezie, din timpul ei fizic, să pășească spre transcendent , „în spațiul infinit de aștri” și să-și soarbă viața din „căușul palmelor.” Visele sale poetice îi sunt statuate în piele, în duh și în creier, în timp ce „Timpul răstignit pe cruce / Stă de veghe la hotar.” Poezia Cameliei își vede, astfel, chipul în oglinda așezată la marginea Timpului. Condeiul ei plânge-n călimară culorile toamnei, care, în fapt sunt culorile propriei vieți, ce se îndreaptă spre toamnă. Spre o toamnă pe care poeta noastră și-o dorește a fi cât mai lungă: „Am ascuns vara sub flori de toamnă extravagantă, / Parfumul ei stors în romanțe, prin nopți cu frenezii, / În versuri desfrunzite, cântate de-o bacantă, / Te regăsesc din nou, o muză… printre poezii” (Nostalgii).

cami conea cronica sirghie netArhitectura versurilor acestui cochet volum este una a dragostei universale care se derulează ciclic, în cele patru anotimpuri, însă, ca orice poet care tinde spre universalitate, Camelia Cornea își dorește un al cincilea anotimp… Un fel de RAI, un tărâm al tinereții fără bătrânețe, care s-o extragă din convulsiunile vieții comune și ale mediocrității terestre, în care ne zbatem cu toții, în aceste vremuri. „Vara, eu dezbrac păcate, / De iubire sunt flămând, / Te iubesc prea mult sau, poate, / Te îmbrac la mine-n gând” (Vis). Sau: „Timpul parcă-ți dă fiori, / Soarele se minunează. ? Păsări, fluturi, pomi și flori / Valsul vieții îl dansează” (Primăvara). Iată Edenul la care aspiră poeta noastră, în al cărei volum veți întâlni ecouri din Macedonski, Bacovia, Coșbuc, Arghezi…

Educată la școala poeziei clasice, Camelia ne dăruiește versuri pline de vigoare și romantism, sincere, versuri dintre care nu lipsește sentimentul iubirii de patrie și de dreptate: „O! Voi, martiri…printre martiri, / Degeaba v-ați luptat pentru mai bine, /Nimic în țara asta nu-i schimbat / Și nici măcar speranța nu mai vine” (Odă martirilor Revoluției). Poeta deplânge faptul că trăim într-o lume care a pus iubirea la zid („pierdută-n lăcomie și desfrâu”) și tânjește la iubirea platonică, dorind parcă să se reîntoarcă pe drumul lăsat

neterminat în splendidele sale tinereți. Deplânge faptul că, din cauza vremii nefavorabile, românii nu-și mai pot aduna de pe câmp rodul muncii lor: „Cu lacrimi grele, Cerul plânge, / Mustește apa în pământ. ? Rodul muncii nu-l vom strânge, / Nu mai avem nimica sfânt” (Bacovian).

Oare ce poet adevărat nu-și elogiază Mama? „Un câmp cu flori ți-aș dărui, / Din primăveri, să-ți fac cunună, / Iar anii toamnei i-aș goni, / Pe chipul tău să nu apună”. Vom întâlni în acest volum de poezie destule și limpezi imagini poetice remarcabile, cu versuri curgătoare, remanente. Poemele sunt când melancolice, când grațioase până la rafinament, când visătoare și chiar exotice, pe alocuri. Autoarea are simțul limbii române, versurile sunt pline de sentimente nobile, regăsind, pe ici pe colo, chiar unele educative și moralizatoare, Camelia pledând pentru celebrul proverb latin „Acta, non verba” și ilustrându-și pledoaria cu fabula vulpii și a strugurilor acri.

„Mamă, mai naște-mă o dată”, pare să strige sorescian Camelia Cornea: „Aud un menestrel ce cântă-n piață, / C-o violină-ncetișor cânta…/ E un poem din altă viață, / M-aș naște iar, dacă-aș putea” (Eu aripi am).

Timpul, în poezia Cameliei Cornea este un „hoț de vise”, cireșul sub care s-au sărutat atâția îndrăgostiți a îmbătrânit și el, dar amintirea gărgăriței din copilărie este încă indelebilă: „Îți aștern în cale / Fire de mărgăritare. / S-o aduci pe ea / La inima mea. / Fir de auraș, / Cântec de doinaș, / Fir de borangic, / Viața ți-o dedic” (Mămăruță-Ruță).

Oameni buni, poezia acestei doamne de pe Malul Begăi, distilată prin „harpa inimii”, este „Un zgomot peste gânduri”, „Un vuiet împrejur”, care se naște „ De-atâtea gânduri ne-nțelese.” Camelia cântă dansul fluturilor, măreția salciei plângătoare, rostul pământului, femeile cu trup de vioară, aflate în căutarea arcușului și, spre final, își pune fireasca și obsesiva întrebare: „Moartea de ce n-are moarte? ” Se consolează, însă, cu ideea existenței lui Dumnezeu și spune înfiorată: „Nu știu unde, nu știu când,/ Tot ce știu : Te port în gând!”

Deși, pe traseul ei, poezia din acest volum este inegală ca valoare (poeta mărturisindu-mi că a inclus și poemele scrise în copilărie, ingenue și naive), cartea te captivează prin simplitate și naturalețe, prin faptul că versurile sunt cizelate sufletește, că acestea sunt nu numai scrise, ci și trăite – dar, mai mult decât atât că, parcurgând-o cu ochii sufletului, ai să simți un suflu divin, care este, de fapt, fiorul metafizic al drumului Cameliei Cornea spre consacrare.

Felicitări, Cami!

Dumitru SÂRGHIE-MITIF

- Advertisment -

Most Popular

- Advertisment -

Recent Comments