Și, iată, Ion Iliescu a murit, vorba ceea: „mortal prin deces, sucombând”. Nici n-a apucat să-și publice memoriile integrale, nici să afle, până la urmă, ce a fost „în decembrie ‘89”: revoluție, lovitură de stat sau o simplă rearanjare de figuri în fața aceluiași decor de mucava pictat cu roșu kremlinez.
S-a stins într-o Românie în care moștenirea lui încă transpiră prin zidurile instituțiilor, prin umilința din ghișee, prin apatia electoratului, prin veșnica așteptare a unui „mesia cu pensie specială” care să ne scoată din rahat cu mâinile curate.
Moartea lui Iliescu a devenit, instantaneu, spectacol național. Paginile de gardă s-au înnegrit cu bocete oficiale, cu „a fost un om de stat” și „s-a sacrificat pentru stabilitate”, dar nimeni nu-și amintește că stabilitatea aceea era în realitate o mare plafonare națională cu iz de KGB.
Actuala putere, cu lideri de carton și coaliții sudate cu scotch, s-a grăbit să profite de emoție. Ce noroc pe ei! În loc să răspundă pentru prețuri, corupție, colaps educațional și seceta de idei, se grăbesc să defileze cu coroane de flori și minute de reculegere.
În tot acest timp, băieții cu lanterne de veghe – nostalgicii, putiniștii, cocalarii cu memorie selectivă – își fac selfie-uri la sicriu, postează pe Facebook citate false din Lenin și-l declară pe Iliescu „ultimul om vertical”.
Pe fundalul acestei farse naționale, extremistul Georgescu – un Frankenstein politic cu proteze ideologice rusești – își păstrează cota de piață. Oamenii dezgustați de teatrul puterii se aruncă tot mai ușor în brațele radicalismului, ca într-o sectă care promite salvare prin distrugere.
Și dacă mai era nevoie de condimente, vin și Diaconescu, Tucă, Cristoiu și restul bocitoarelor media care, între două șprițuri și o teorie a conspirației, spală imaginea comunistului bătrân și își închipuie că fac „presă liberă”. De fapt, fac doar baie de noroi, cu limbile scoase, gata să o lustruiască pe tovarășa Cristela, cea care trăiește încă în visul de aur al PCR-ului etern.
Moartea lui Ion Iliescu nu e finalul unei epoci, ci doar reîmprospătarea ei. E ca atunci când dai cu var peste igrasie: pare curat, dar mirosul rămâne. Statul român, condus de spectre și păzit de clovni, continuă să se zbată între corupție, frică și prostie. Papură Vodă n-a murit, doar și-a schimbat pălăria cu o șapcă de campanie.
Dumitru Sîrghie
