Corul din jurul oricărui lider politic – mulțimea de aplaudaci care-l aprobă, amplifică și cosmetizează orice exces, până când acesta capătă aerul unei norme. În acest teatru, ștabul, indiferent de culoarea lui politică, nu mai este doar autorul, ci produsul unei energii colective: o nevoie difuză de apartenență în care adevărul devine decor, iar realitatea – recuzită. Aplaudacul nu e spectator. Este dramaturgul anonim al deformării.
Istoria nu se repetă, dar are un simț al rimei aproape sadic. În jurul lui Nicolae Ceaușescu au funcționat aceleași reflexe: aprobarea automată, tăcerea complice, entuziasmul mimat până la osificare. Ecourile s-au prelungit, cu variațiuni mai mult sau mai puțin inspirate, de la Ion Iliescu la Traian Băsescu, cu accente mai reci și mai haotice la Klaus Iohannis, și cu o timiditate confuză și dezorientată la Nicușor Dan, care pare că exersează mersul pe covorul roșu al istoriei, dar încă mai calcă pe margine, privind cu un ochi prudent, dar ambițios spre încă un mandat.
Diferențele de epocă nu schimbă mecanismul: tentația alinierii la putere rămâne aceeași, doar costumele se schimbă. În afara granițelor, cazul lui Donald Trump arată cât de departe poate merge acest mecanism, atunci când devine spectacol total. În Ungaria, ascensiunea lui Péter Magyar sugerează o fisură – nu neapărat o ruptură – în noul consens național. Aplauzele nu sunt veșnice. Ele obosesc, mai ales când realitatea insistă să nu coincidă cu ovațiile.
Revenind la Nord de Dunăre, eșecurile primilor miniștri postdecembriști au avut aceleași consecințe previzibile: sete de putere, duplicitate, demagogie în exces și o incapacitate cronică de a sacrifica interesul de clan și gașcă pentru binele comun. Lăcomia lor a fost și este un viciu personal și o politică publică, pe care n-o mai pot ascunde, oricât s-ar strădui.
Cât despre Ilie Bolojan, încăpățânarea și energia lui pot, aparent, impresiona, dar există o linie subțire între fermitate și tentația unui cult personal reșapat. ,,Reformatorul” Bolojan riscă să devină propriul său monument. Iar când demolarea simbolurilor, de la Goga la Gyr, Vulcănescu sau Vintilă Horia, devine exercițiu de forță, apare inevitabil întrebarea: cine ridică, de fapt, noile statui și în folosul cui?
Pe scena secundară, Sorin Grindeanu, care-și caută si acum teza de doctorat, pare un personaj care și-a rătăcit propriul scenariu, oscilând între loialități și umbre, în timp ce partidul pe care îl reprezintă înaintează într-o fundătură cu aplauze din ce în ce mai rare. Dacă Grindeanu este doar extensia voinței Olguței Vasilescu, atunci responsabilitatea devine colectivă și, paradoxal, și mai difuză.
Tragicomedia constă în faptul că fiecare dintre acești actori se crede indispensabil (vezi Bolojan), în timp ce publicul, obișnuit să aplaude la comandă, începe să uite de ce a intrat în sală (vezi Grindeanu). Se râde, se huiduie, se votează, dar rareori se înțelege, așa cum a fost la ,,monumentala” hotărâre a PSD de a ieși, parțial, de la guvernare.
Iar concluzia, deloc confortabilă, este aceasta: istoria nu se schimbă, neapărat, atunci când cade un lider. Ea poate căpăta o altă lumină, în momentulnîn care se oprește corul de aplauze gratuite. În clipa în care spectatorul devine conștient că are și rol, nu doar bilet, piesa se rescrie. Până atunci, cortina cade și se ridică la nesfârșit peste aceeași comedie amară, în care fiecare generație jură că va juca altfel, dar intră pe scenă cu același text.
Ultimul care nu aplaudă va stinge lumina…
Dumitru Sîrghie
