Într-o țară care a supraviețuit lui Vadim, Dan Diaconescu și altor spectre ale populismului grotesc, George Simion a fost doar următorul episod dintr-un serial prost. Un suveranist de Facebook, un șuț de gang și de conspirații, cu morgă de salvator al neamului, a vrut să ajungă președintele României. De râs, dar periculos…
Cine l-a împins? Ce laboratoare obscure au încropit această păpușă de paie cu tricolor și pancarte ieftine? Ce televiziuni „patriotice” l-au plămădit? Ce jurnaliști radicalizați i-au ținut microfonul?
A insultat și a urât, deși un creștin ar trebui să iubească. A rătăcit limbi străine în direct și a propus concedieri în masă, ca-ntr-un sketch absurd. A numit Republica Moldova „un stat artificial”, iar Franța – „o dictatură cu ayatollah”. Și, în timp ce promitea salvarea neamului, vindea apartamente pe hârtie, ca-n Târgul lui Cremene, batjocorindu-și electoratul sărăcit și flămânzit, cu acea nepăsare de bișnițar care confundă mila cu profitul.
A acceptat, cu nonșalanță, „escrocii” în partid și s-a victimizat cu aplomb teatral. Între două emisiuni, a mărturisit că nu suportă statalismul moldovenesc și că a fost curtat sexual de bărbați. Spectacol complet…
Acum, când candidatul-fantomă a părăsit scena, ce fac cei care l-au împins? Turcescu, Alexandreasca, Cristoiu și alte secături cu grade sub sacou? Se leapădă de el? Îl reinventează? Sau caută alt Simion – mai uns, mai docil, dar la fel de zgomotos și analfabet?
George Simion n-a fost un simplu accident. A fost o oglindă strâmbă, în care o parte din societate s-a privit cu speranță și a sfârșit cu rușine. Până data viitoare, când alt agitator sovietic va promite mântuirea la prețul unui apartament de hârtie.
Dumitru Sîrghie
