„Un ostaș în slujba țării”, un pleonasm impardonabil!

Într-o secvență de toată jena, demnă de un film prost, candidatura lui Nicolae Ciucă la președinție a ilustrat nu doar criza de lideri autentici din PNL, ci și „arta subtilă”, ca să n-o numesc prostia crasă, a sabotajului din interior. „Pas cu pas”, sloganul lui Iohannis, echivalentul eșecului plenar, a fost amplificat de o echipă de campanie care părea mai degrabă preocupată să-l transforme pe general într-un simbol al bătăii de joc, decât într-un candidat viabil. „Lingăul absolut”, Rareș Bogdan, un personaj care întruchipează inutilitatea costisitoare a unor pseudo-politicieni de carton, s-a remarcat prin prestații pline de emfază și golite de conținut. Echipa de campanie a lui Ciucă a lăsat impresia similară cu cea a unui țăran care s-a dus la târg să-și vândă berbecul și, întrebat de către un posibil cumpărător despre calitățile acestuia, el a răspuns că e beteag, împunge, sperie copiii și că, de fapt, a venit cu el la târg, ca să-l facă de râs…
Dar adevăratul „chelner politic” al situației a fost Mircea Dinescu, acest poet al marxismului resuscitat, șlefuit pe băncile școlii „Ștefan Gheorghiu” – faimoasa pepinieră a lustruitorilor de clanțe și de ideologii păguboase. Cu o viclenie unsuroasă, Dinescu și-a exercitat talentele de bufetier literar, nu pentru a ridica imaginea „clientului” său, ci pentru a-l degrada în ochii unui public deja sceptic. Dacă ar fi existat un premiu pentru cea mai libidinoasă formă de susținere, Dinescu ar fi câștigat fără concurență. Generalul, intitulat, în opinia publică, cu oarecare simpatie, „Bunelul”, a fost abandonat în bătaia vântului politic siberian, el nereușind să-și scape candidatura de umbra unui plagiat academic, de discursul dezlânat al semidoctului aflat în treabă, fiind complet depășit de subtilitățile politicii, în ciuda imaginii sale care emana un oarecare umanism oltenesc, fie și primitiv.
„Un ostaș în slujba țării”, iată o lozincă de un pleonasm evident, care a arătat, încă o dată, lipsa de inspirație a strategilor săi. Oare nu i-a putut spune nimeni din proximitatea sa că acest mesaj este anapoda? Că un ostaș, indiferent de naționalitate și de neam, nu poate fi decât în slujba țării sale?
Dacă acele panouri atât de costisitoare ar fi fost comandate de tovarășul Călin Georgescu, acest autoproclamat suveranist, cu o apetență suspectă pentru „lumina răsăritului de la Moscova”, sloganul ar fi putut fi adaptat sincer și tovărășește: „Un ostaș sovietic în slujba țării!” În cazul lui Georgescu, loialitatea față de România pare să fie doar o nuanță a unui discurs kremlinez. Dar despre impostura lui Georgescu vom vorbi, fără îndoială, cu altă ocazie.
În tot acest timp, Klaus Iohannis, veșnicul președinte „absent la datorie”, a orchestrat din umbră această farsă electorală. Alegerea lui Ciucă drept candidat a fost, mai degrabă, un sacrificiu ritualic decât un act de susținere sinceră. În mod ironic, „iubirea cea mare” a președintelui nu s-a îndreptat spre propriul partid, ci spre Marcel Ciolacu, vechiul și noul premier PSDeeee…, transformat într-un simbol al populismului „tatuat.” Promisiunea recentă a acestuia că nu va mări TVA-ul, dacă tot e spusă la mișto, ar fi meritat să fie „imortalizată” chiar pe „bărbăția” lui tricoloră…, ca-n „Povestea… poveștilor”, lui Creangă, după modelul maneliștilor, care-și declară, astfel, sentimentele de de „iubire profundă”, în piața publică.
Din nefericire pentru liberalismul românesc, ostașul (fără ghilimele) Ciucă a fost doar un pion într-un joc în care adevărații câștigători par să fie vechii adversari politici ai PNL-ului. Generalul a fost nu doar sabotat de proprii săi colegi, dar și umilit public, într-o campanie electorală care va rămâne în istorie drept un manual despre „cum să pierzi lamentabil niște alegeri, când ești la guvernare și ai bani cu ghiotura, pentru televiziunile aservite, dar n-ai cu cine și nu ești nici sculă pe basculă!”
În concluzie, „Bunelul” a fost sacrificat pe altarul ambițiilor mărunte, iar clasa politică românească continuă să funcționeze pe principiul „scapă cine poate.”
Revenind la pleonasmul impardonabil marcat pe panourile electorale de două milioane de euro, acesta rămâne ca un epitaf tragicomic al unei campanii liberale eșuate: un ostaș cu un mesaj care n-a reușit să lupte nici măcar pentru propria lui semnificație!

Dumitru Sîrghie