D-le director, ce specific are Muzeul Sătesc Izbiceni? De ce Tudor Gheorghe aici?
Acest proiect a plecat dintr-o nebunie frumoasă. Alături de d-l primar Mircea Velica, proiectul a început prin anul 2010, la înființarea Asociației celor mai frumoase sate din România, Izbiceniul fiind membru fondator. Începusem să strângem o colecție mică, de altfel, o colecție locală, desfășurată în urma unei acțiuni la școală. Am invitat-o pe d-na Paulina Popoiu, director al Muzeului Satului din București, care a venit și a văzut colecția. Prima dată, ne-a crezut nebuni, când i-am spus ce vrem să facem în acest proiect. A văzut intențiile noastre, a văzut că suntem oameni de treabă, care nu doar vorbim, mai și facem și și-a dat acordul de specialist.
Pe vremea aceea, eram profesor. Am stat la catedră nouă ani, ca profesor de Religie. Între timp, începusem și Facultatea de Istorie și Dumnezeu a hărăzit. Aveam deja doi ani de facultate, când am început proiectul, care s-a pliat perfect pe ceea ce începusem eu cu istoria. Am demarat acest proiect, dintr-o nebunie frumoasă, pentru că lucrurile mari numai așa ies.
Am pus bazele acestui muzeu. Specificul muzeului este acela de a păstra tradițiile, de a le renaște pe cele care au dispărut, pentru că, din păcate, tradițiile, obiceiurile și datinile, la noi, la români, se pierd în negura vremurilor și în tumultul secolului XXI, secolul vitezei. Toți vrem ceva foarte repede, ne uităm datinile, ne uităm obiceiurile, ne uităm rădăcinile.
De ce Tudor Gheorghe la Izbiceni? În 1979, Tudor Gheorghe a început, ca artist, ca actor pe scena Teatrului Național din Craiova, iar în 1972 a venit în Izbiceni și, găsind Ansamblul «Hora» din Izbiceni, i-a plăcut așa de tare ansamblul, încât a făcut un turneu prin țară, intitulat «Tudor Gheorghe și copiii de la Izbiceni!»
Știți foarte bine că a fost o perioadă când Tudor Gheorghe a fost interzis de comuniști și, după Revoluție, după ce s-au pus bazele reabilitării Centrului Cultural, căminul cultural cum era pe vremea aceea, a fost invitat la Izbiceni și, întrebat dacă dorește să i se poarte numele, domnia-sa a fost de acord. S-au reînnodat legăturile cu Izbiceniul și, în urma unor discuții, maestrul ne-a promis și ne-a donat o parte din obiectele personale. Așa a luat naștere sala de audiție Tudor Gheorghe, unde găsim toate piesele maestrului, tot repertoriul, găsim obiectele personale, de la primul costum pe care l-a purtat, ca interpret, și o parte din discurile și picturile personale.
Muzeul nu este axat pe o singură ramură, el este și pe parte etnografică, pe parte de spiritualitate, și pe parte de istorie. Acum, urmărim să dezvoltăm și partea de olărit. Avem proiecte în colaborare cu Școala Gimnazială cu clasele I-VIII Izbiceni, avem proiecte cu grădinița, cu școlile învecinate, automat cu Centrul Cultural Tudor Gheorghe. Colaborăm cu toate instituțiile, la nivel local. Încercăm să dezvoltăm câteva proiecte pe zona aceasta, cu toate că partea culturală este foarte greu s-o dezvoltăm, mai ales în timpurile noastre, unde toți doresc să câștige bani, nu cultură. Iar banii se câștigă de pe urma culturii în timp, nu imediat.
Biserica de lemn ce reprezintă și cum a fost gândită ea, în acest complex muzeal inedit?
Bisericuța de lemn a plecat în urma primei discuții pe care am avut-o cu d-l primar, când am fost chemat să pun umărul la acest proiect. Mi s-a pus întrebarea de genul: cum văd eu acest ansamblu muzeal? Am zis că, în primul rând, muzeul vrea să fie o reprezentare a comunității sătești din perioada respectivă, pe care se axează secolul XV-XVI, până în secolul XVIII, pe etape, în timp.
Având teologia la bază, mi s-a părut normal să trag pe acest sector. Am zis că o comunitate fără o biserică nu putea să existe. Așa a luat naștere crearea acestei biserici. Am vrut să aducem o altă biserică, din altă zonă, însă oamenii de acolo nu ne-au lăsat. În momentul în care oamenii unei comunități văd că altcineva se interesează de biserica lor străveche (deși până atunci o lăsaseră în paragină), atunci ei conștientizează valoarea de patrimoniu și țin cu dinții de ea. Din acest motiv, noi nu am putut lua o bisericuță din lemn, din zona Maramureșului.
Am făcut o reproducere din zona Romanațiului, în specificul zonei Romanaților, din secolul XV. Proiectul a fost făcut de către un arhitect al Muzeului Satului din București. Meșterii au fost din Maramureș, au lucrat pe specificul zonei noastre, a bisericii fără turlă. Lemnul a fost luat de la noi din zonă, din pădure.
Așa a luat naștere această bisericuță, pe care am reușit s-o sfințim anul trecut, de Sfântul Dumitru, care este și hramul Bisericii. Biserica este o capelă școlară, nu este biserică de mir. Se axează pe copiii de la școală, care-și desfășoară anumite ore de religie, în cadrul bisericii, se deschide la anumite evenimente din cursul anului, la hram.
Acesta a fost țelul, acela de a deschide interesul oamenilor, pentru a vedea cum se trăia în perioada respectivă, cum se făcea o biserică, cum era pictura, cum se făceau îmbinările de lemn. Toată biserica este făcută în îmbinare coadă de rândunică și cu cuie de lemn, nimic metalic. Temelia este făcută din lemn, elevația este făcută pe piatră de râu cu mixtură de var și nisip, ceea ce, în timpurile noastre, nu se mai folosește la construcții. Se știe că avem cetăți foarte vechi care, după sute de ani, încă sunt în picioare și foloseau acea tehnică, fără ciment.
Ce impact a avut asupra comunității?
Impactul, în primă fază, a fost unul pozitiv, dar și negativ, în același timp. Este pozitiv, pentru că le place, oamenii vin, își regăsesc obiectele și lucrurile tradiționale. Negativ, pentru că, în momentul în care am încercat să mai obțin obiecte de la dânșii din gospodării, au perceput că sunt valoroase din punct de vedere financiar, nu al patrimoniului. Și, la ora actuală, am o luptă de dus, să-i fac pe oameni să înțeleagă că această valoare este patrimonială, nu una financiară. Ca să-și conserve acele obiecte, ar fi mult mai bine să le doneze muzeului, unde sunt păstrate cu sfințenie, restaurate și aduse la un nivel de expoziție, puse într-o colecție, unde-și găsesc acolo, peste ani și ani, și mândria lor poate fi mult mai mare decât dacă le-ar ține acasă, într-un ungher, zonă unde nu le vede nimeni și nu se fac cunoscute.
Pentru viitor, ce v-ați propus?
Am început acest proiect cu d-l primar Mircea Velica și am promisiunea să-l definitivez cu d-l primar Marian Gulie, om de cultură, fost coleg de catedră. Suntem în discuții să terminăm muzeul, să-l aducem la nivelul la care ni l-am dorit de prima dată și să-l punem în valoare.
Proiecte de viitor? Avem o colaborare cu un ONG, pentru dezvoltarea unui proiect transfrontalier. Vrem să păstrăm și ceva surpriză, vă pot spune doar că este despre olărit. Vrem să dezvoltăm acest proiect, împreună cu copiii de la școală, cu meșterii din zonă, dar și din altă parte, care să transmită acest meșteșug și să-l reactivăm.
Mai avem și alte proiecte, dar le vom anunța la momentul potrivit.
Ce mesaj ați transmite către forurile culturale județene?
Un popor fără trecut nu poate avea prezent și nici viitor!
Dumitru SÂRGHIE
