Fascinant, copleșitor și tandru… Mătăsos, alin(t)ător de suflet, răscolitor… Varietate de sentimente, prilejuite de vizionarea, în premieră, la Caracal, a filmului-documentar intitulat „Trăirile Doamnei Marincu”, realizat de către regizorul de film George Obrocea. Teatrul Național din Caracal a fost gazda unui eveniment de excepție, realizat alături de instituții partenere, precum: Muzeul de Artă Calafat „Palatul Marincu”, în colaborare cu Primăria Municipiului Caracal, Uniunea Scriitorilor din România, filiala Craiova (USR), Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România, filiala „Tudor Arghezi” Oltenia (UZPR), Asociația „Suflet Oltenesc”. Moderat cu emoție aleasă și sensibilitate de către prof. Ionuț Adrian Pătularu, evenimentul a reunit oameni de aleasă trăire a filonului cultural, membri ai Asociației Fiii și Prietenii Caracalului, profesori, elevi, reprezentanți ai Primăriei Municipiului Caracal, prin prezența efectivă a domnului primar Ion Marian Doldurea.
Din discursul domnului profesor Ionuț Pătularu, am reținut că: „Acest documentar reconstituie cioburi de istorie locală și națională, în care familia Marincu a avut un rol determinant. Distinsa doamnă Florentza Marincu și-a asumat misiunea de a ține aprinsă flacăra românismului, indiferent de prigoanele la care a fost supusă, în toată perioada comunistă. Ne-a învățat, ca nimeni alta, ceea ce înseamnă noblețea, într-o lume prea obosită să-și revendice rădăcinile. Regăsim, în acest film, o frescă a societății românești contemporane, în care adevărul, binele și frumosul înving, chiar dacă suntem loviți de furtunile năpraznice ale barbariei care zace în adâncurile ființei umane. Testamentul Domniei Sale este acela de a promova, printr-o formă de rezistență morală, un cod de valori ale acestui popor, care trebuie transmis generațiilor viitoare spre a ne salva.”
De asemenea, s-au făcut câteva referiri preliminare la viața și personalitatea doamnei Florentza Geogetta Marincu, articulate într-o carte, a lui Ion Jianu, Istorie vie: mărturisiri de-un veac cu Florentza Georgetta Marincu, Craiova, Editura Ramuri, 2015, din care aflăm detalii importante despre activitatea doamnei, care se autodefinea ca fiind „o Cucoană din secolul trecut.” Astfel, aflăm că: Florentza Georgetta Marincu s-a născut la 9 noiembrie 1925, la Calafat, naș fiindu-i filosoful I. Petrovici, ministrul Educației Naționale, în guvernul Octavian Goga. În 1937, îi moare tatăl, iar în 1940, rămâne și fără mamă. Absolvă liceul, în București, în 1940, suportă cutremurul din 1940 și, mai ales, noul regim politic impus României de Stalin („A trebuit să străbat iadul comunist ca să înțeleg și să mă căiesc”). Averea familiei i-a fost confiscată, ea fiind nevoit să îndure, orfană, vremurile bolșevice. A început Facultatea de Drept, dar, în anul doi, a fost exmatriculată pentru origini nesănătoase. A fost nevoită să cerșească, un minim adăpost, chiar la rudele sale. A urmat cursurile Institutului de Asistență Socială, fără să mai specifice, în autobiografie, originea sa. Cu ajutorul Floricăi Bagdasar, ministrul Sănătății în guvernul Petru Groza, obține un post la Direcția Caselor de Copii din cadrul Ministerului Învățământului, dar a fost dată afară de „soția vărului meu primar”, nimeni alta decât „celebra” Tamara Dobrin (care refuzase să poarte numele Marincu). O rază de lumină și speranță se ivește prin apariția în viața ei, ca soț, în 1949, a lui Willy Marincu, vărul său primar. Căsătoria religioasă s-a oficializat, doar cu dispensă de la patriarhul Justinian Marina. Willy a absolvit Liceul „D. A. Sturdza” din Craiova (liceu militar absolvit și de I. Antonescu, ca șef de promoție), a urmat cursuri de specializare în SUA, a lucrat ca inginer pe șantiere din Viena, München, Turnu Măgurele și la Centrala Nucleară de la Cernavodă. Un patron german i-a oferit familiei Willy și Georgetta Marincu un loc de muncă, dar doamna a refuzat, motivând că, în România, are rude bolnave și morminte de îngrijit.
Soția își urmează soțul, la Cernavodă, angajându-se ca bibliotecară, la Centrala Nucleară, traducând, din limba franceză, lucrări tehnice. S-a pensionat, în 1988, dedicându-se exclusiv scrisului și actelor de caritate.
Cărțile sale – edificii de o complexitate copleșitoare, care închid, în paginile sale, timp, cultură, viața, credința și suferința. Deși a debutat la 12 ani, în „Universul copiilor”, revista lui N. Batzaria (Moș Nae) cu Legenda Betelii, și-a valorificat plenar talentul după 1990. Reluând proiectul tatălui său de a scrie istoria satului și a neamului său, Florentza Georgetta Marincu scrie romanul Cioburi de istorie (1997, 2011, în două volume, însumând peste 1500 p.), lansat la Muzeul Literaturii Române, în 1997, despre care Ion Zamfirescu a spus: „Acestea nu sunt «cioburi», ci o istorie fundamentală a Olteniei și a României! Li se va spori valoarea odată cu trecerea «timpului»”. Banii rezultați din vânzarea cărții au fost donați Muzeului de Artă din Calafat (donația familiei din 1926), pentru cumpărarea unui pian și tipărirea a două albume cu prefața sa. Din beneficul vol. Povești, Povești, a cumpărat marele candelabru de la Muzeu. Altă carte, Cantacuzinii și Brâncovenii, a fost tipărită, în 2015, în două volume, cu peste 1000 p. În manuscris, zac încă Nuvelele Severinului. A fost membră a Uniunii Scriitorilor din România.
A trecut la cele veșnice, la 28 august 2018.
Filmul este o solidă și deplin articulată pledoarie pentru cultură și frumusețe, mustind de pătrundere și de filantropie, izvorâte din bucuria de a fi și de a dărui. Cuvintele pe care le-a rostit cândva doamna Florentza-Georgetta Marincu ajung, prin intermediul peliculei, un murmur de formulări memorabile și de intuiții formidabile; păreau că acompaniază cărările de dor, străjuite de urmele clipelor care au fost, topite în leit-motivul nostalgic al filmului: „Eu sunt o Cucoană din secolul trecut, ca să știți.”
Conturul de majestate melancolică a însoțit fiecare cadru al filmului de 1h 43 min, organizat în trei părți, urmărit, cu sufletul la gură, cu emoția aceea specială, care îți dau curajul de a alunga uitarea, convingerea că viața fiecăruia se amestecă printre viețile celorlalți și că, la final, totul ar putea fi măsurat în gânduri, în fapte și în înțelesuri târzii. Și că ne putem asuma și însuși modele: de înțelepciune, de dăruire, de căldură, de tandră vibrație. În film, se fac referiri la personalități marcante pe care doamna Marincu le-a întâlnit, precum: Majestatea Sa Regele Mihai I al României, Majestatea Sa Principesa Ana, Simona Vrăbiescu Kleckner, Rudy Kleckner, Alexandru Toma Firescu, Paul Rezeanu, Vladimir Iliescu, Ion Zamfirescu, Tudor Nedelcea, George Popescu, etc.
Filmul unei vieți care dezvăluie semnele unui suflet, cu frumusețe nobilă, cu personalitate, în armonie cu cei din jur. Care afirmă și asigură o posteritate, care începe să fie deslușită, într-un discurs liber, rafinat, simplu, nicidecum simplist. Un material documentar bogat, strâns în peste un deceniu de fapte-eveniment ale Doamnei Marincu. Fapte ce merită cunoscute și analizate în detaliu de posteritate! Descendenta unei mari familii boierești oltene, Doamna Marincu este o Marta Bibescu, și literar și ca sensibilitate, ca profunzime a gândirii, ca rezistență în timp la toate vicisitudinile, este osul domnesc al românismului ”, după cum afirma însuși regizorul filmului, prezent în sala Teatrului Național, d-l George Obrocea.
Cu siguranță, miezul cuvintelor sale va încolți, în mintea și în sufletul telespectatorului, care poate urmări filmul în integralitate pe Youtube… Georgetta Florentza Marincu ne-a învățat să iubim viața cu tot ce ne oferă, să rezistăm, să îndurăm, să ne cultivăm spiritul. Nu s-a lăsat încorsetată de opreliștile unui regim totalitar; a arătat că, prin scris, se pot vindeca răni, dureri, poți deveni frumos și liber.
„Doamna Marincu, pe care familia mea a avut bucuria de o cunoaște îndeaproape, a reprezentat expresia refuzului de a se conforma unei lumi nebune. A fost și este model de tărie de caracter concret, real, viu, existență frământată. Spirit liber, curat, vertical, sensibil, efervescent, încăpățânat, răbdător… Un spațiu de liniște, încredere și optimism”, a spus doamna profesor Jeana Pătru, doctor în istorie, vicepreședinte al Asociației Fiii și Prietenii Caracalului.
Un Om cât o lume… de la care, poate ar trebui să învățăm să fim perseverenți, într-o lume a nestatorniciei, să ne realizăm ca oameni adevărați, în timp ce alții găsesc scuze; să ne arătăm deschiși la dialog, fără să pierdem intransigența, verticalitatea!
Alina-Elena Marin
