De curând, m-am întâlnit cu un vechi prieten, cu care nu mai discutasem de aproape 10 ani. În ciuda unor dispute pe contrasens pe care le avusesem cu el, mi-au plăcut întotdeauna aplecarea sa spre valorile morale fundamentale, raționamentele sale politice logice, cu direcție de dreapta, curajul, inteligența și onestitatea sa, într-o lume în care obediența, incultura și necinstea au devenit virtuți recunoscute.
Am reînnodat rapid prietenia cu el, fapt care l-a determinat pe acesta să-mi arate niște poezii scrise de o doamnă din Constanța, trecută de 80 de primăveri, care și-a pus, fulgurant, viața pe hârtie.
Pe doamna respectivă o cheamă Elena Barb și este mama Ralucăi Barb, prietena prietenului meu, care îi dăduse aceste poezii. Pe loc, am luat hotărârea să-i facem doamnei de la Constanța o surpriză plăcută, redactând, într-un timp relativ scurt, respectivele poezii și scoțând, ulterior, o carte.
Carte pe care doamna Elena Barb a visat-o o viață-ntreagă, iar prietenul meu a făcut ca acest vis să devină realitate.
Poezia, ca o pâine albă!
Atașată de valorile morale autentice, ale Credinței, Nădejdii și Dragostei, Elena Barb iubește deopotrivă Natura și Istoria nefalsificată a României, această Grădină a Maicii Domnului, peste care au trecut ideologii barbare, curente străine, războaie și alte afurisenii. Toate acestea însă, așa cum ne sugerează Elena Barb, n-au reușit să ne distrugă ființa națională.
Prin poezia sa, doamna Elena Barb își privește sufletul ca pe o idee relevată despre copilărie, adolescență și viață. Mama, tata, nostalgia vieții de la țară, cuiburile de rândunele, care i-au privegheat copilăria, visele pierdute, sărbătorile bujorului din pădurea Casian, anotimpurile ca simboluri ale trecerii prin viață, păpușile părăsite din fragedă pruncie, bucuriile și tristețile, imoralitatea oamenilor care l-au pierdut pe Dumnezeu, perioada fecundă a Regalității și, apoi, Gulagul sovietic, măreția omului, Floricica – fiica sufletului ei, întâlnirile și despărțirile ireversibile, codrul cu cântecul naturii, ploaia și vijeliile apelor care curățeau totul în calea lor, lacrimile ochilor și cele ale sufletului, patriotismul nedisimulat, orizontul și bolta stelară, pâinea cea de toate zilele, Revoluția furată din Decembrie 1989, întunericul nopților și irizările zilelor – iată, dragi cititori, gama largă, gama vieții pe care se axează universul mic, dar cuprinzător, al acestei cărți, prin gândurile curate ale autoarei.
Deși sunt încărcate de tristețe și deznădejdi, poeziile Elenei Barb lasă o fereastră deschisă spre optimism, spre cer, sugerându-ne faptul că, deși totul este trecător, veșnicia subzistă. Prin curăția noastră morală, prin modelele pe care ni le-a oferit istoria, prin frunza codrului, frunză care – inevitabil – va cădea și pe trupurile noastre.
„Globul de lumină, ce rătăcește sus”, este întruchiparea în stele a jumătăți sale, a soțului său, care a plecat înainte de vreme.
Floricica simbolizează fetița pe care a crescut-o cu o dragoste absolută. În poezia „Omule”, Elena Barb susține că Omul este măsura tuturor lucrurilor și numai el poate să schimbe legile și să „lase ura și mândria, / Ca să prospere România.”
Păpușa pierdută a ajuns „spulberată în zăvoi”, iar dovleacul copilăriei, numai bun de plăcintă, a fost luat de apele tulburi ale vremilor. Florile sunt laitmotivul poeziilor sale, de acea doamna Barb și-a ilustrat singură cartea cu florile desenate de mâna sa.
„Noapte de vis, / Noapte de dor, / În lume, / Totu-i trecător”, spune Elena Barb. Însă dreptul la optimism nu-i dispare, îndemnându-ne la luptă: „Omule, luptă, / Că nu e ușor, / În lume, / Totu-i trecător”.
Anii de criză, de după război, se metamorfozează în poezia „Pâinea”: „Pâine albă, pâine albă, / Vreau să-mi dai, / Te rog frumos, / Doamne, / Că mi-e poftă și mi-e foame”.
Sentimentul monarhic înnobilează poezia Elenei Barb, domnia-sa vorbindu-ne despre idealurile mărețe ale Reginei Maria: „Soră de ocrotire, / Ce aduna răniții / Și îi hrănea cu mâna-i, / Doamne, ce Regină!” Elena Barb măsoară luna în poeziile sale, lăsându-se trezită de soare și amirosind balsamul vieții, pe care nu poți să-l risipești aiurea. Demersul ei artistic se încheie cu poezia „Primăvara”, ceea ce denotă speranța autoarei în continuitatea vieții, primăvara fiind anotimpul eternei renașteri.
De fapt, această bijuterie de carte asta ne spune: că Elena Barb va renaște de-a pururi, prin ceea ce a lăsat și va lăsa frumos și trainic în urmă, prin faptele domniei-sale, prin credința în Dumnezeu.
Felicitări, Elena Barb!
Dumitru SÂRGHIE, ziarist
