Recent, la Editura HOFFMAN, a apărut volumul de poeme AURUL DIN TIMP, semnat de Valerica Predescu. Pe doamna învățătoare Valerica Predescu, am cunoscut-o cu ocazia serbărilor de sfârșit de an, derulate la Școala Generală din Cungrea. Mai mult, am fost cooptat, în dese rânduri, să jurizez anumite spectacole de muzică și poezie ale pruncuților din această comună cu oameni harnici, frumoși la chip și la gând. Eu le-am spus, atunci, atât d-nei Predescu, cât și celorlalți membri ai juriului, că nu pot să aleg între îngeri. Îngerii, cu toții, la unison, au nota zece.
Ceea ce făcea dna învățătoare atunci, cu acei îngeri și, cu siguranță, va face până la sfârșitul viețuirii, era însăși poezia vieții, care sălășluia înlăuntrul ei liric, pe care, iată l-a scos la taraba frumuseții: „Luați de pe tarabă tot ce vă trebuie, / Am să vin și mâine și poimâine (…)” (Luați)
„Jurnal al sufletului” său , poezia doamnei Valerica Predescu este ingenuă și nesofisticată, așa cum a lăsat-o Dumnezeu la Facerea lumii. Când florile triste, totuși, zâmbesc și poetei noastre îi este dor de ea însăși, atunci îți vine în minte Mitul lui Narcis, nu în sensul patologic al iubirii de sine, ci în logica propriei renașteri prin iubire și poezie, așa cum ar spune Sfântul Augustin. Fiindcă, „Prin iarbă și flori, / Sub frunze și nori”, viața e frumoasă și trebuie trăită. Furată de gând, Valerica Predescu fură, la rându-i, din albul zăpezii, dezbrăcându-se de pânza neagră a gândului, înlăturând cenușiul vieții și invocând nevoia de alb. Iar când teiul „înfrunză”, se pierde în lume, creangă în vânt, ca să-și alinte dorurile și să-i fie lumină în suflet.
Din când în când, gândul i se revoltă și atunci poeta se va prezenta lumii învăluită în „câmpiile florilor” și acompaniată în „cântecele cucilor”, savurând, în dans de cadâne, clipa.
„Prizonieră a trăirilor” și „acrobat al pământurilor”, Valerica Predescu merge acolo unde-s dragostile toate și anii ei de cântec, smulgând dimineața „din palme fierbinți.” „Ajută-mă, timpule, să trăiesc””, strigă ea spre cer, formulând neantului un fel de „Cerere în căsătorie”, pentru „Pedeapsa trupului”. Fiindcă, oare, ce e viața? O perpetuă pedeapsă a trupului, când, în aluatul alcătuirii ființei „vibrează și Pământul de fericire.” Ninge în poezia Valericăi Predescu cu petale de flori, zăpada iubirii așternându-se pe o dragoste tânjită, care aspiră la înălțimile în care se găsește floarea de colț”, denumită cândva „Floarea Reginei.”
Să dai un restart inimii prin poezie nu e la îndemâna oricui, însă poeta noastră asta face. Se resetează mereu, pentru a-și urma Calea, Adevărul și Viața, pentru a face din toamna iubirii, o primăvară a dragostei, printr-un strigăt interior, transformat în vers. E un fel de beție a gândului, e însăși viața poetei, e o victorie a iubirii. Viața care caută-n datini, ca să ne aducă nouă cititorilor zâmbetul și „Ca să mai râdă și Pământul.”
Dragi prieteni, așa cum ziceam, poezia în esența ei divină, plutește în aer de la Facerea lumii și până în zilele noastre. Poezia este un eter permanent, este însăși Teza de doctorat a lui Dumnezeu, iar noi cei care o captăm, suntem niște căutători de aur. Cernem nisipul poeziei deja existente și-l trecem prin sita sufletului. Ritualul ăsta îl urmează Valerica Predescu. Cea care a luat aurul timpului și l-a rafinat cu ingenuitatea și naivitatea spiritului său. Felicitări!
Dumitru Sârghie
