AL DRACU’ ZIARIST, CICĂ NU-MI MAI APARȚIN

Cu vreo doi ani în urmă, la un chef pantagruelic prin Călărași, nu departe de Nana pământurilor roditoare ale famigliei Băsescu, mi-a trecut prin cap să-i spun unui ștab pesedist, mic la stat, mare la sfat, verde în față: „Auzi, bătrâne, tu nu-ți mai aparții demult!”

Reacția Magnificului a fost, inițial, una de dispreț suveran, în sensul „Ce dracu’ mai spune și ziaristul ăsta? Auzi, cică nu-mi mai aparțin!” Apoi, ușor dumirit, pentru că avea studii în străinătate, m-a rugat, cu un respect relativ, să-i „traduc” expresia pe înțelesul lui și al celor de la masă, care erau indignați de tupeul cu care l-am abordat pe stăpânul inelelor.

Pe scurt, eu le-am explicat că puterea poate să corupă și pe cel mai onest om și că onestul – odată intrat într-un sistem politic corupt, fie liberal, pesedist, conservator ori de alte nuanțe ideologice – nu mai poate ieși decât cu picioarele înainte.

Devine captivul celor cărora le-a îngăduit, prin poziția grandioasă, politică și administrativă, pe care o are, să devalizeze bugetul public, chiar dacă, personal, el n-a pus mâna pe bani sau pe alte bunuri provenite din fraudă, conflict de interese, falsuri în înscrisuri sub semnătură privată, evaziune fiscală în formă continuată, spălare de bani etc. Mai pe scurt, nu-ți mai aparții, nu mai ești tu, cel plecat la drum cu gânduri curate și cu proiecte de interes general și nu de clan și gașcă…

Mărturisesc faptul că, după aceste explicații sumare, pe moment, celor prezenți (nouă la număr și cu Ayatolahul 10), le-au căzut fețele, în special șefului suprem, pe chipul căruia am citit că el se află chiar în situația descrisă de mine.

Vraja însă s-a rupt, când una dintre slugile credincioase ale Sultanului mi-a atras atenția că sunt obraznic și mi-a adus aminte că mănânc și eu, ca și ei, pe banii poporului… Deși, nu poporul mă invitase la acea chermeză. Cu toate eforturile celor nouă clowni de a-și înveseli șeful, Atotputernicul a stat supărat până la sfârșitul mesei, rostind cu intermitențe: „Al dracu’ ziarist, cică nu-mi mai aparțin!”

De curând, teoria mea s-a pliat perfect pe personajul despre care v-am vorbit, el aflându-se azi într-un recipient de plastic (ce-i drept, fără dop), bâzâind ca un bondar pentru a găsi ieșirea din încercuire și pentru a-și aparține din nou. Prea târziu, însă…

În situația nevârstnicului mădular se află și Victor Ponta. Un premier în agonie, care nu-și mai aparține demult. El este proprietatea baronilor săi, care l-au folosit ca pe o marionetă, finanțându-i campaniile și punându-l acolo sus, ca să le apere averile necurate și să-i scape de pârnaie. Iată, însă, că socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg, iar Victor Ponta (fie și numai în „calitatea” sa de complice la evaziune fiscală și spălare de bani, așa cum zice „nenorocitul” de DNA) riscă să se întoarcă la condiția lui originară de simplu plagiator, dacă (Doamne Ferește!) nu va simți, în curând, metalul rece și dușmănos al cătușelor…

Moartea politică, încă amânată, a lui Ponta nu va fi primită cu une religieusé emotion – cum ar spune Verlaine și nu va îndolia pe nimeni. Nici măcar pe aplaudacii lui de azi, care-i vor da un șut în cur, când va fi la necaz. Nici Gabi Oprea nu va ezita ca să-și mute bagajele în „clădirea” noului „interes național”.

La plecarea lui Victor Ponta, cel care nu-și mai aparține demult, vom spune simplu: a pierit o epocă de care nu trebuie să ne mai amintim!

În altă ordine de idei, discursul Președintelui Iohannis a fost, din nou, unul convingător, dătător de speranțe, nemțesc… Clar ca apa de izvor. Și asta, pentru că Iohannis își aparține. Pe el nu-l comandă hoții din PNL și PSD.

Singura dogmă, ca speranță, care ne dă rotocol, în aceste momente triste pentru țară, este optimismul insuflat de NEAMȚ. De fapt, de azi încolo, trădările din sânul PSD se vor ține lanț…

Dumitru Sârghie