(Re)nașteri
Cuvintele vor cerne icoane de ciment
Și sufletele noastre vor naște dintr-un gând.
Ca lut al cărnii grele si-al sângelui latent,
Euharistic trupul va plânge prin Cuvânt.
Va fi o vară-n pârg, poate prea coaptă
Și timpul se va frânge din mine prea timid…
Toți sorii se vor arde în chinuri mov pe roată,
Sorbind lumini polare din sufletul lichid…
Nori vor pluti prin mine în tăcere,
Femei din alte vremi vor răsuci pe fus,
Întregul timp trecut și spațiul în cădere,
Adâncul din înalt și soarele-n apus…
Iuliana Hunea Zamisnicu
„(Re)nașteri” de Iuliana Hunea Zamisnicu surprinde un proces de regenerare spirituală printr-o metamorfoză în care elementele universului fizic, precum „carnea”, „sângele latent” și „lumina polară”, își găsesc corespondențe în simboluri sacre și cosmice. Poemul reflectă ideea unei renașteri esențializate, sugerând un drum de la materia brută la o transfigurare euharistică și spirituală. Dar să intrăm în substanța versurilor…
„Cuvintele vor cerne icoane de ciment”
Folosirea cuvântului „ciment” evocă stabilitatea și rezistența, însă și greutatea existențială pe care poetul o încarcă în cuvintele sale. Metafora „icoane de ciment” poate sugera transformarea spiritualului în concret, căci icoana, deși purtătoare de semnificație divină, este aici „cernută” de cuvinte în materialitate. Acest început ne sugerează că procesul de creație este filtrat de duritatea vieții, dar are capacitatea de a învăța din această încercare.
„Va fi o vară-n pârg, poate prea coaptă”
Vară în pârg poate fi interpretată ca o metaforă a maturității spirituale care aproape atinge un climax. Imaginea timpului ce „se frânge” simbolizează o conștientizare a propriei fragilități și o tendință de introspecție. „Sorii arși în chinuri mov pe roată” rezonează cu ideea unei purificări și a unui sacrificiu. „Mov” este o culoare simbolică, uneori asociată cu melancolia sau cu căința, fiind o lumină interioară ce-și extrage forța dintr-un „suflet lichid” – fluid și vulnerabil, asemenea apei care reflectă.
„Nori vor pluti prin mine în tăcere”
Acești „nori” sunt o metaforă a gândurilor, a trăirilor ce trec prin spiritul poetului. Imagistica invocă o liniște profundă și o legătură cu un trecut feminin („femei din alte vremi”), ca și cum timpul ar crea o punte spre strămoșii care răsuceau fusul, simbolul destinului și al memoriei ancestrale. Astfel, acest trecut feminin aduce o continuitate și un echilibru în spațiul simbolic.
În concluzie, poemul explorează o transformare ritualică a sinelui. Prin imagini naturale, poeta descrie o renaștere în care trupul devine vas euharistic, în care fragilitatea devine putere. Această operă de reînviere devine un „liant” între forțele naturii, trecutul etern feminin și prezentul aflat sub povara greutății existențiale, exprimând că adevărata renaștere se petrece în interior, printr-un Cuvânt transfigurat.
Dumitru Sîrghie-Mitif
