Cernând din Vechiul Testament Cabala,
Mă-ndrept spre-un nicăieri universal,
În locul mistic denumit Shambala,
Ce ține de subconștientul abisal.
Cât suferă în mine Sakuntala,
Mai mult decât în însuși Kalidasa,
Punându-i iar lui Ducipal zăbala,
Mă-ndepărtez, îndepărtând angoasa.
Delir de alb, livrând melancolie,
Salut din mers doi oameni de zăpadă,
Mă-nchin, când văd în cale-o abație,
Și prin nămeți mai fac o acoladă.
Filtrând eternitatea prin Olimp,
Suflet pierdut în cosmică tăcere,
Natura n-are timp, doar eu sunt timp,
Veninu-i dulce fagure de miere.
Mă bate-un gând: de moarte să țin post,
Ca să renunț la ea, aș fi capabil,
Dar nemurirea n-are niciun rost,
Când, în pădure ninge impecabil…
Și stau, și-ascult un înger ventriloc,
Feeric, Raiul explodează-n plaur,
Când timpul se oprește, brusc, pe loc,
Și Sfânta Vineri toarce fir de aur.
Dar, iar mă-ntorc, căci mă cuprinde, iute,
Un freamăt infinit de remușcare,
Ca să aud povești demult știute,
Salvate-n depărtări… pilduitoare.
Și, Doamne, când lumina din cer mă nemurea
Și îmi ieșeau în cale, tulburători, aezii,
Era firesc s-apară-n imperiul alb de nea,
Un corb ce atentează la etica zăpezii.
Dumitru Sârghie
