Până în Decembrie 1989, n-am făcut niciun fel de politică. M-a ferit Dumnezeu și preocupările mele profesionale, relativ independente, ultramodeste, pentru care, culmea, am și fost urmărit de Securitate, fiind anchetat de câteva ori, pentru că ascultam „Europa Liberă”, citeam, pe sub mână, Noica, Emil Cioran, Vasile Voiculescu, Mircea Eliade, Nichifor Crainic și alte mari personalități din epoca revistei „Gândirea”… Mai mult eram acuzat că („dușman al poporului” fiind, la 20 de ani – sic!) colportam știrile.
Am scăpat de urmărire, pentru că tata în copilărie, păscuse vitele cu șeful Securității de mai târziu, cel care mă ancheta și care (mi-a spus tot tata), când l-au dezbrăcat fetele care-i însoțeau la pășune, au constatat că viitorul securist suprem de la Bârlad ,,n-avea izmene-n cur”, cum se zice.
Nu spun prin asta că am fost dizident, nici gând, însă n-am fost nici aplaudac comunist. După 1989, am avut simpatii țărăniste, chiar am reușit să dialoghez cu trei mari personalități ale noului PNȚCD, Corneliu Coposu, Ioan Rațiu și Ion Diaconescu. Mi-au acordat și interviuri. Să le fie țărâna ușoară și veșnicia luminată!
După ce „Serviciile” au penetrat PNȚCD, scoțându-l din scenă, mi-am transferat speranța la PNL. Ca ziarist, însă, am încercat și, de multe ori am și reușit, poate, să fiu echidistant. M-au înjurat și mă înjură și azi, cu voluptate egală, încuscriți în rele fiind, și pesediștii, și liberalii. Pentru că mă străduiesc să fiu echilibrat… Ceea ce nu convine niciunui partid. Fiecare vrea să reacționezi conform proverbului: „Dacă stăpânul spune că e soare, sluga trebuie să scrie despre lumină. Dacă spune că e furtună, sluga trebuie să-și ia umbrela și să scrie despre potop și urgie!” De sute de ori, i-am trimis pe liderii acestor două partide-surori, în mama lor, la origini…
Azi, când și PNL, pe de-a-ntregul, a fost capturat de Servicii, acestea destructurându-l și împărțindu-l sferelor de influență ba rusești, ba neo-marxist useriste, speranțele mele, ca și ale multor români, care nu profită în vreun fel de pe urma fie a PSD, fie a PNL sau a altor formațiuni din arcul guvernamental, care au făcut din România o Vale a plângerii, sunt spulberate.
Îmi vine în minte momentul istoric literar, să-i zicem, în care, atunci când Simone Bouè îl internează pe Cioran (bolnav de Alzhaimer), cu sprijinul lui François Mitterand, la o clinică foarte bună, în Rue Broca, genialul filosof spune: „Ça ne sert à rien!” („Asta nu mai servește la nimic!”)
La acest moment, așa îmi imaginez eu gloriosul partid al Brătienilor: o formațiune politică avariată, cu scleroză în plăci, confiscată de „clerici” cu grade sub sutană, un partid fără Dumnezeu, muribund, căruia nu i-a rămas decât istoria. Infuzat la maxim de pesedism și de neomarxism, pe cale de dispariție precum capra neagră. De altfel, pe patul de moarte, însuși marele Cioran spunea: „Sunt ateu, nu cred în Dumnezeu și nici nu mă rog. Există în mine o dimensiune religioasă de nedefinit, dincolo de orice credință!” („Cealaltă viață a lui Cioran”, Dia Radu – întrevedere cu Elena Cioran – cumnata scriitorului). A murit simplu, banal, ca orice muritor de rând. Și, totuși, el a cerut o înmormântare religioasă. Doar moartea l-a redat pe Cioran propriei staturi mărețe.
Revenind la muritorul zilelor de azi, PNL, și făcând o analogie cu moartea lui Cioran, cea care i-a proiectat personalitatea în eternitate, mă gândesc că și el e dator cu o moarte, tocmai ca să renască, să învieze, prin liberali cu spirit de sacrificiu, cu conștiință națională, să-și recapete statura pentru care a fost creat în istorie… Partidul care a făcut România Mare, care a modernizat România și a alimentat, cândva, speranțele românilor…
Așadar, la ce sunt bune toate frământările și țigănismele din aceste momente ale celor două grupări, una bolojenistă, cealaltă veștejistă,
s-ar putea întreba un liberal adevărat, în fața morții partidului său? Și tot el, ar trebui să-și răspundă à la Cioran: „Ça ne sert à rien!”)
Atenție, se mișcă Brătienii în mormânturi!
Dumitru Sîrghie
