Grație lui Crin Antonescu, politica românească este, astăzi, ca un Vezuviu în plină erupție. Probabil că nu va mai dura prea mult și istoria va ieși în stradă, abandonând confortul de a se lăsa siluită de o gașcă de șmecheri, condusă de Victor Ponta, care ne-a făcut de râs toate idealurile și care a încercat să ne extragă, fără anestezic, toate certitudinile pe care noi ni le-am formulat la alegerile parlamentare din 2012.
Dreptul la indignare, amputat până mai ieri de Guvernul USL, le-a fost redat românilor, chiar de către liderul liberal, cel care – la rându-i, n-a mai putut suporta pumnul în gură și coceanul în fund, pe care i le administra, discreționar, Victor Viorel Ponta.
Ca un arici depilat, premierul socialist a ieșit în fața națiunii pentru a-și rosti rolul ce i-a fost încredințat de stăpânii lui (baronii roșii din teritoriu), însă, de emoție, el a făcut pipi în pantalonii lui bufanți, de clovn, și a vărsat și câteva lacrimi ce s-au dorit istorice, dar care s-au dovedit a fi doar un plagiat nereușit, după opera tătucului coabitac, Traian Băsescu. Cuvântul lui Antonescu, prin care și-a spălat multe păcate, a fost ca un laser necruțător și ironic, la adresa cârlanului pesedist, care a rămas în fundul gol în fața națiunii, ca în povestea cu hainele împăratului.
„Qui me cherche me trouve, / Qui me trouve m’aime, / Qui m’aime je l’aime, / Qui j’aime je le detruits!”, pare să-i spună Antonescu lui Victor Ponta, cel care – ca și Ianukovici – și-a dorit un sistem socialist, în care toată lumea să cânte, sub bagheta sa, același imn.
„Aiasta nu se poate, Sire!”, i-a fluierat liberalul la ureche, el dând semnalul ieșirii maselor largi populare din baclavaua aceasta roșie, care s-a numit, până mai ieri, USL.
E drept că Antonescu a fost distribuit de cineva într-un rol, pe care și l-a obținut denunțându-și, fără nicio ezitare, rivalul adevărat, cu care s-a pupat în bot trei ani de zile. Dar măcar în acest teatru, se regăsește acum cea mai mare parte a românilor bine intenționați, care respiră din nou iluzia libertății și fascinația democrației.
Dacă dorește să-l credem cu adevărat, Antonescu are obligația să nu mai vorbească în englezește, că nu știe și ne face nația de râs, să nu mai fie stupid la întâlnirile cu șefii cancelariilor euroatlantice, să nu mai mintă à la Victor Ponta și să nu mai fie lichea… De Ponta, va avea grijă poporul acesta amăgit, flămânzit, derutat. Nici nu va mai ști acest Che Guevara mioritic pe unde să-și scoată cămașa roșie, fabricată din steagul cu seceră și ciocan al fostului PCR!
La rândul său, Klaus Johannis, cel mai științific și cel mai fantastic neamț din România, trebuie așezat deasupra tuturor acestor pigmei politici, chiar deasupra lui Antonescu, acest „crin de avalanșă”, care va fi nevoit să joace, în istorie, alături de profesorul său de poker, Traian Băsescu, rolul codoașei bătrâne, în bordelul fabricat de socialiștii lui Ponta…
Dumitru SÂRGHIE
Fie Johann cat de prost,numa’ ‘nalt sa fie!