Dacă ne vom cunoaște istoria și dacă ne-o vom și asuma, avem șansa de a deveni un popor care nu și-ar mai reproșa lipsa demnității…

În ziua de 5 februarie 1953, pleca în eternitate, supus unui regim de exterminare în închisoarea de la Sighet, marele om politic al perioadei interbelice, Iuliu Maniu, președintele Partidului Național Țărănesc. Ca într-o coincidență de destine, în aceeași zi de 5 februarie, dar cu zece ani mai târziu, în închisoarea de la Râmnicu Sărat, se stingea din viață, dând tribut demnității și onoarei de a-și fi slujit țara cu devotament, învățătorul Ion Mihalache. Nimeni altcineva decât președintele Partidului Țărănesc și vicepreședintele Partidului Național Țărănesc, după ce Partidul Național Român din Transilvania s-a unit, în 1926, cu Partidul Țărănesc, condus de acest apostol al neamului românesc.

Luna aceasta, începând cu 2 februarie și culminând cu ziua de 9 februarie, la Sighet s-au desfășurat o serie de acțiuni dedicate comemorării celor doi martiri ai neamului românesc.

Prezent la aceste manifestări, țărănistul Ioan Paul Popescu, fost deținut politic, fost senator al PNȚCD Olt, fost secretar general-adjunct al Senatului României, fost vicepreșe-dinte al AFDPR, a avut amabilitatea să ne răspundă la câteva întrebări.

Ce reprezintă Sighetul pentru românii care încă mai prețuiesc valorile morale fundamentale?

Pe scurt, Memorialul Sighet reprezintă, în momentul de față, un fel de oglindă a Gulagului românesc, și aș putea spune că – la numai șase ani de la inaugurare – a devenit cel mai important punct de pelerinaj al românilor sau, altfel spus, Mecca noastră. Dar, întrebarea pe care mi-ați adresat-o necesită un răspuns mult mai larg, fie și pentru faptul că cele afirmate în fraza de mai sus reclamă argumentări de substanță. Memorialul Sighet a apărut ca urmare a unei idei pe care a avut-o Ana Blandiana, împreună cu soțul ei, Romulus Rusan. În ianuarie 1993, ei au prezentat la Consiliul Europei un proiect pentru un memorial la fosta închisoare din Sighet. Spre satisfacția românilor anticomuniști, proiectul a fost acceptat și, ca urmare a sugestiei făcute de Consiliul Europei, a fost înființată Fundația Academia Civică. Cu bani europeni, la care s-au adăugat fonduri obținute de la sponsori români, s-a trecut la reconstrucția ruinelor imunde, care mai rămăseseră din fosta sinistră închisoare.

E momentul să spunem câte ceva despre Închisoarea de la Sighet. A fost construită la sfârșitul secolului al XIX-lea și a devenit închisoare pentru deținuți politici în 1948. A funcționat cu acest statut până în anul 1955 și a fost desființată în 1975, în urma unui decret semnat de Nicolae Ceaușescu. Până în 1993, a funcționat ca depozit pentru sare, cauciucuri, legume, fructe etc.

În această scurtă perioadă, cât a fost închisoare pentru deținuți politici, aici au fost supuși unui regim de exterminare foști miniștri din perioada interbelică, foști ofițeri superiori ai Armatei Regale, înalți prelați aparținând celor patru confesiuni din țara noastră și intelectuali de excepție. 54 dintre aceste personalități au murit în această închisoare și au fost înhumate, fără niciun fel de însemne, în cimitirul închisorii, cunoscut sub numele de Cimitirul Săracilor.

În acest cimitir se află osemintele multor români de excepție, în frunte cu Iuliu Maniu. Se pare că în niciuna dintre fostele țări comuniste nu există un cimitir de-o asemenea importanță, care să ilustreze mecanismele terorii comuniste și, în același timp, să găzduiască osemintele martirilor anticomuniști. Faptul că osemintele atâtor oameni de valoare se află în acest cimitir ne să nouă, românilor de azi, cel mai sfânt loc de pelerinaj.

În ultimii ani, memorialul Sighet, care cuprinde și acest cimitir, este vizitat de zeci de mii de turiști, între care și străini. Iată motivul pentru care, în primă fază, am catalogat Memorialul Sighet ca fiind Mecca românilor.

N-ar fi lipsit de interes să observăm că, în timp ce la mormântul lui Nicolae Ceausescu din Ghencea Militar, în fiecare an (în ianuarie), se duc cel mult 30 de nostalgici ai „marelui conducător”, Memorialul Sighet este vizitat anual de zeci de mii de oameni, iar numărul celor care vin să se închine aici este, cu fiecare an, tot mai mare.

Credeți că tineretul nostru din România, așa debusolat și lipsit de modele, mai simte ceva pentru astfel de manifestări?

I-am putea numi debusolați pe cei mai tineri dintre români (adică pe adolescenți). Dar, iată că populația care are acum între 20 și 30 de ani (adică tinerii) nu mai este debusolată. Chiar dacă majoritatea acesteia nu a cunoscut, pe pilea ei, comunismul, dovedește o matură înțelegere a perioadei pe care o traversăm și ea destul de confuză și greu de suportat. Înseamnă că și cei care vor crește vor deveni oameni maturi cu mintea întreagă și vor fi capabili să-și construiască propriul viitor.

Concret, cine au fost Iuliu Maniu și Ion Mihalache, în viziunea dvs. de țărănist și fost deținut politic?

Consider că românii știu deja cine-au fost acești doi corifei ai politicii românești din perioada interbelică. Iuliu Maniu a impresionat Viena și Budapesta cu discursurile de excepție pe tema drepturilor românilor din Transilvania, a contribuit la înfăptuirea Marii Uniri la 1918 și a format, în 1926, împreună cu Ion Mihalache, partidul Național Țărănesc.

La rândul său, învățătorul Ion Mihalache s-a remarcat prin calitățile de mare orator, grație cărora se făcea foarte bine înțeles de toți cei care aveau posibilitatea să-l asculte. Se spune că se exprima foarte scurt. Adică exprima în foarte puține cuvinte, de obicei simple, orice situație, indiferent de complexitatea ei.  Pe de altă parte, a fost, alături de Maniu, liantul care a făcut din PNȚ partidul cel mai puternic din perioada interbelică. A vrut Dumnezeu ca Ion Mihalache să moară în aceeași zi în care a murit și Iuliu Maniu.  Amândoi au murit în ziua de 5 februarie. Maniu, în 1953, la Sighet, iar Mihalache, în 1963, în închisoarea de la Râmnicu Sărat.

Memoria poate fi o formă de justiție spune Ana Blandiana. Cum adică să fie memoria o formă de justiție?

Istoria ne dovedește că, noi românii, ne-am întâmpinat oaspeții, de obicei, cu pâine și sare. Am citat-o, din memorie, pe Ana Blandiana. Cu alte cuvinte, memoria noastră pare să fie tare scurtă, din moment ce nu ne-am plâns de multele și marile noastre necazuri. Dacă învățăm să memorăm trecutul, în condițiile în care despre o adevărată justiție, în România, nu se poate vorbi, atunci memoria, cu condiția s-o avem, ar putea deveni ea însăși o formă de justiție. Altfel spus, dacă ne vom cunoaște istoria și dacă ne-o vom și asuma, avem șansa de a deveni un popor care nu și-ar mai reproșa lipsa demnității.

A consemnat Dumitru Sârghie