De inimă și de Dragobete…

În ziua asta mare și vaporos nimbată,
Vom delira-n tăcere, filtrând eternitatea,
Redefinind sublim ceea ce-a fost odată,
Iubito, ia-mi în sân, zălog, singurătatea!

Ne zboară-n pântec fluturi mari, verzui,
Și-i zvon de auroră-n Dragobete,
Când mi-te-nfigi, femeie, în suflet, ca un cui,
De-atâta așteptare, privirile mi-s bete…

Te strig flămând, cu mâini înfiorate
Și-mi juri credință, pentru a câta oară?,
Săruturile strivite sunt vorbe sufocate,
Raiul din ochii-ți negri, ades, mă înfioară.

Și cântă grav, iubito, pe umărul tău stâng,
Eterna divă Phöenix, un imn al nemuririi,
De-atâta fericire, se unduiesc și plâng,
În sângele-ți albastru, feeric, trandafirii.

Voi căuta și curbe, voi pipăi și linii,
Pe trupu-ți metafizic, cu multe serpentine,
Voi aștepta cuminte, ca să-ți înfloare crinii
Și-n ceasul demiurgic, voi dispărea în tine!

Iar când ne-om despărți, c-o lacrimă discretă,
Cu-n ghiocel ca neaua, scâncind religios,
Eu ți-oi citi șăgalnic o strofă violetă,
Iar tu îmi vei înfige pumnalul pân’ la os!

Dumitru Sârghie