Recent, de ziua sfântă a „Izvorului Tămăduiri”, în peisajul mirific din proximitatea Mănăstirii „Gura Motrului” – Mehedinți, prin intermediul marelui rapsod popular Ion Crețeanu, am avut privilegiul s-o cunosc pe doamna Elena Murariu, unul dintre cei mai cunoscuți pictori, iconari și restauratori români contemporani. Activitatea și palmaresul acestei moldovence înzestrate de Bunul Dumnezeu cu harul marilor creatori ale căror opere străbat veacurile este impresionantă. Elena Murariu a avut peste 30 de expoziții personale, peste 50 de expoziții de grup și cel puțin opt obiective religioase restaurate.
A primit o serie de premii și distincții din partea Bisericii Ortodoxe Române, Institutul Național al Patrimoniului, Uniunea Artiștilor Profesioniști, Ministerul Culturii și Cultelor, „Best poster award” – Postdam, Germania, „Ruga lemnului tăiat”, Galeriile Bancorex etc.
Cel mai important proiect artistic al Elenei Murariu este cel închinat Sfinților Martiri Brâncoveni, proiect prezentat în albumul „Constantin Brâncoveanu, Puterea Viziunii” și în filmul documentar „Puterea viziunii” realizat de ziarista Regelui Mihai I, Marilena Rotaru.
O avalanșă de referințe și aprecieri critice îi conturează și mai mult talentul, originalitatea și personalitatea, acestea venind din partea marilor personalități și critici de artă ai acestei patrii, printre care amintim: Doina Mândru, Luiza Barcan, Elena Dulgheru, Răzvan Theodorescu, Mihai Plămădeală, Înalt Preasfinția Sa Bartolomeu Anania, Nicoletta Isar etc.
Dar să-i dăm cuvântul marii artiste…
Hristos a Înviat, d-na Elena Murariu… Cine sunteți, de unde veniți și încotro vă îndreptați?
Adevărat a Înviat, d-le Sârghie… Sunt un copil de țărani, din nordul Moldovei, de la Zvoriștea, cu părinți la prima generație încălțați în pantofi, care a luat calea învățăturii la sugestia învățătoarei din sat, soția preotului… Aurica Constantinescu. Mi-am continuat drumul pe calea aceasta a picturii, apoi a restaurării. Am avut un drum pornit pe-o șină, care a mers aproape continuu, fără zvâcniri și opreliști, prin diferite halte…
Ați traversat cel puțin două sisteme politice, sociale… Unde v-ați simțit împlinită? În care sistem? Cel dinainte de ’89 sau după?
Nu pot să fac o alegere! Artistic, eu m-am regăsit și într-un loc și în altul. Această cale pe care am urmat-o cumva m-a protejat. Pentru că nu am intrat în zbaterile politice. Nu am fost cum ar fi fost posibil atunci să fiu șefă la pionieri, să fiu pe la unitate, să fiu utecistă de frunte sau comunistă „de omenie”… Cum nici după 1989, nu m-am băgat în „frunce”. Mi-am văzut de talanții mei și de calea mea, care mi-au dat destulă satisfacție și ceea ce am pritocit, pus la dospit în comunism, am reușit după eliberarea de după 1989 să pun în operă. A crescut acel aluat de atunci și am putut să mă manifest artistic plenar. Acum au început să apară, cu neocomunismul acesta, niște îngrădiri și încep să simt tristețe. Acum poate simt niște lucruri… Eu fiind să spun la maturitate, am poate alte așteptări decât aveam în momentul când a fost revoluția…
În democrația actuală, „cu față umană”, ați fost semi-interzisă vreodată?
Nu. N-aș putea spune asta. După ce am terminat facultatea, m-am manifestat ca un pictor laic, făceam restaurare, dar ceea ce am expus la început e tematică laică. Am avut 10 ani de întrerupere, n-am mai fost pe simeze, după care am scos de la sertar ceea ce pregăteam încă din perioada comunistă. Au ajuns lucrurile acestea să se coacă… Am ieșit cu ele într-o vreme în care arta religioasă de filon tradițional, era văzută din punctul de vedere al istoricului de artă, al criticului de artă modern, ca un lucru perimat. Atunci… Din punct de vedere bisericii, un lucru repetitiv și care trebuie să se întoarcă la izvoare, dar pe ideea de copie.
Adică eu eram între două lumi, să spun așa, pentru că eu mergeam pe tradiție, dar aveam deschidere spre creativitate, spre aducerea artei iconografiei în contemporaneitate, dar pe filon autentic. În sensul acesta gândeam lucrurile! Și am prins perioada în care unii te considerau prea modern, alții te considerau mult prea tradiționalist.
Acum lucrurile însă s-au schimbat. Arta iconografică s-a dezvoltat foarte mult, prin faptul că au fost construite foarte multe biserici și a fost nevoie de pictori iconari, iconografi să zugrăvească atâtea biserici. Acum lucrurile acestea pe care eu le-am trăit cam la 10 ani de la Revoluție s-au cam estompat. Acum există o ceată mare de iconografi buni.
A fost o portiță, un drum pe care am mers și sunt bucuroasă că am ales această cale…
Tradiționalismul se poate înfrăți cu modernismul?
Eu le-aș zice tradiție și modernitate, fără „ism”! Eu cred că asta e și calea. Astfel gândesc. Pentru că arta icoanei și în general orice lucru dacă tu vrei să-l îngheți… Doar arheologia o îngheți. Nu mai e creativ doar ce e mort. Omul este creativ indiferent de domeniu, indiferent de regim…
Conceptul restaurator vă aparține…
Sigur că da! N-aș putea face acest lucru singură.
Dvs. sunteți cu conceptul?
E prea mult să spunem concept. Mai degrabă viziunea de restaurare. Și restaurarea poate fi subiectivă. Poți să intervii mai mult sau poți să mergi pe restaurare arheologică, în care doar conservi. Acestea sunt diferențele, capetele…
Am făcut proiectul, am venit cu viziunea de restaurare și mi-am format echipa. Cu ajutorul multor restauratori am finalizat multe proiecte.
Sunteți solicitată în țară?
Da, dar nu mă pot extinde prea mult, pentru că vreau să fac lucrurile foarte bine. Dacă iei prea mult, nu poți duce.
Sunt lacune pe care trebuie să le supliniți în restaurare…
Sunt anumite lacune, dar nu toate pot fi reintegrate… Asta este o problemă a domeniului. Și lucrurile sunt diferite de la caz la caz. De exemplu aici, la Mănăstirea „Gura Motrului”, avem o situație aparte. Pictura se prezintă destul de bine, neașteptat de bine, pentru câți ani s-au scurs peste ea, umiditate și infiltrațiile care au fost… La un moment dat a fost vandalizată. Au stat trupele turcești în această biserică și au vandalizat portretele. În partea de jos, toată pictura se păstrează foarte bine, extraordinar. Sfinți militari, pustnici, tablou votiv…. Totul era perfect. Vandalii au scos, cu sulițele, ochii, au zgâriat mâinile, au stricat fețe. În afară de aceste stricăciuni, totul era perfect păstrat. În cazul acesta, însă, a lăsa lucrurile vandalizate era o necuviință. Și mai ales că multe dintre lacune, chiar dacă erau zgâriate nu erau de dimensiuni foarte mari, putea fi făcută o reconstituire. Și, în felul acesta, monumentul și-a recăpătat autenticitatea, aș putea spune, cu aceste refaceri.
Dacă însă lacunele ar fi fost foarte mari, ar fi fost capete lipsă, era poate prea mult. Când intervenim în suprafață, tot ce este făcut de restaurator este reversibil, este recognoscibil. Un specialist, dacă se uită de aproape, vede unde s-a intervenit. Există o anumită tehnică…
Cum v-a venit ideea să faceți artă monumentală-restaurare?
Nu a fost ceva gândit. Erau foarte puține locuri la arte plastice înainte de 89… Eu voiam să fac artă decorativă, pentru stimam foarte mult o profesoară din liceu… Și fiindcă acea artă textilă o băgaseră la seral, eu n-aveam buletin de București, ca să mă pot înscrie… Am zis să aleg pictură… Nu mă vedeam atunci pictor pe șevalet. Voiam să fac ceva puțin mai practic. Am auzit de această artă monumentală și am, zis să încerc. Meseria m-a adus mai aproape de biserică… A fost copilăria crescută într-un mediu țărănesc cu valorile ei, într-un regim comunist, în care eu învățam acasă poezii religioase. Învățătoarea era chiar preoteasă. Și m-am dus la școală și am spus o poezie religioasă. Și învățătoarea mi-a spus la sfârșitul orei să-i spun mamei ce poezie am spus, s-o chem la școală și să spun altfel de poezii la școală de acum… Mai am un frate, care a rămas în locurile natale.
Vreau să-mi vorbiți despre partea vieții dvs. trăită la Bârlad! Orașul tinereții mele…
Este un roman! Am stat doi ani și jumătate la Bârlad. După ce am terminat facultatea, acolo am fost repartizată. A fost primul loc de muncă… Nu chiar primul, pentru că mai lucrasem și înainte de facultate, într-o fabrică, și în învățământ…
Totuși, cu o anumită răspundere, acesta a fost primul meu loc de muncă, la Muzeul „Vasile Pârvan” din Bârlad. Aici am lucrat ca muzeograf… Era puțin nepotrivit postul pentru mine, pentru că eu nu făcusem istoria artei, ca să ocup un post de muzeografie, dar m-am integrat în colectivul de acolo, unde erau niște figuri absolut minunate, niște mentori buni am avut acolo. Era domnișoara Păpușoi, era domnul Palade, fost director al muzeului, era doamna Arnăutu. Cu ei m-am înțeles extraordinar de bine și tot acolo am avut prima expoziție personală. Înainte de a pleca, ei mi-au organizat în sala mare a muzeului o astfel de expoziție. Am amintiri foarte frumoase de la Bârlad, de Grădina Publică unde mă plimbam, de teatru, de satele din jur, unde mergeam ca să „ridic nivelul cultural și artistic”. Mergeam și le puneam niște diapozitive, le vorbeam despre Brâncuși, Paladi etc. Aveam o audiență foarte pestriță, de la profesori, de prin școlile din jurul Bârladului, până la femei din fabrică. Odată a fost o chestie inedită, am avut o prezentare într-o fabrică, cooperativă meșteșugărească, nu mai știu exact. Le-am spus că n-am cum s-o fac, că îmi trebuie un panou. Acolo, pereții dați cu roll, aveau niște modele… N-aveam cum să proiectez Paladi pe modelele acelea. Au găsit niște coli și le-au lipit pe perete. În timpul prezentării s-a dezlipit scociul, spre râsetele tuturor…
Am amintiri frumoase… Bârladul a fost unul dintre domiciliile mele. Pentru că nu mi se repartizase casă, am locuit chiar în biroul din Muzeu. Îmi făceam focul în sobă și mi-am cumpărat o pătura de la Magazinul Central. M-am regăsit în „Balada unui greier mic”, de Topârceanu. Și am și ilustrat-o. Tot atunci am ilustrat Cioara!
Peste 30 de ani, deci acum câțiva ani, a venit la mine o doamnă, d-na Mona Șerbănescu, directoarea unei școli private din București și, într-o discuție cu dumneaei, vorbind despre ilustrațiile de carte pentru copii și despre faptul că este lipsă de așa ceva, și că se cumpără doar în străinătate etc., i-am spus că am ilustrații la două cărți, făcute acum 30 ani! Am venit, i-am arătat cărțile. În aceeași zi a bătut palma cu mine. Nu numai atât, mi-a sponsorizat apariția acelor cărți și am fixat și data lansării.
De peste 30 de ani trăiesc la Slatina… Ubi bene, ibi patria… Aici l-am cunoscut pe maestrul Ion Crețeanu… Îl știți și dvs. …
Da. Îi știu cântarea… Ne-am întâlnit în „Anul Brâncoveanu”, în 16 august, când se sărbătoreau 300 de ani de la Martiriul Brâncovenilor. Eu aveam o expoziție în Palatul Mogoșoaia, iar el a venit și a cântat Balada lui Brâncoveanu. A fost un moment absolut emoționant, cântarea dumnealui cu lucrările mele s-au potrivit de minune. Și m-am bucurat foarte mult. Era puțin cam trist, pentru că în același timp cu evenimentul nostru în grădina palatului se organiza o nuntă. Și în timp ce maestrul Ion Crețeanu cânta balada, auzeam cu tristețe și cântările de întâmpinare a nuntașilor. E ca într-un film de Cristi Puiu…
Dumitru Sârghie
