Ce mare adevăr, ce comoară a gândirii omenești a lăsat moștenire împăratul roman Marcus Aurelius când a spus: „Vai acelor împărați care, în loc să ridice caractere, ridică ziduri!” Exceptând perioada megalomanică comunistă, poporul român, în înțelepciunea sa milenară pornită de la daci și îmbogățită de romani, n-a pus preț pe creația materială, fiindcă ea s-a tot prăpădit de-a lungul istoriei sub copitele cailor invadatorilor, sub limbile focului ori sub necazul cutremurelor, ci a durat o creație spirituală care s-a dovedit a avea în ea: sâmburele eternității. Doine și balade, legende și jocuri, flori de toate culorile puse pe ii și pe covorașe. Toate au avut ca linie de rezistență Frumosul, arta fără această esență divină fiind supusă pieirii. În unele cântece creatorul popular a făcut din Frumos un personaj, un erou:
„Frumosul umblă pe apă
Și strigă că nu se-neacă.”
Este posibil ca splendida construcție poetică să fi fost inspirată din Noul Testament (Evanghelia după Matei/ 14,25):” Iar la a patra strajă din noapte, a venit la ei Iisus, umblând pe mare.” Dumnezeu e marele creator al Frumosului pe care îl găsim în Cosmos și pe Pământ, în tot ce e în jurul nostru, iar omul l-a luat ca model punând câte ceva din sufletul său.
Pentru ca ființa înzestrată de Creator cu simțire să se bucure de darurile Sale din plin, e nevoie de educație estetică, latură a procesului didactic din toate fazele de învățământ, începând cu grădinița și ciclul primar. Slujitorii Învățământului își dovedesc priceperea în estetică cu atât mai mult cu cât ei înșiși se dovedesc purtători ai focului Frumuseții. „Omul sfințește locul”, zice bătrâna zicală românească. Într-o comună frumoasă a județului Olt, Crâmpoia, o profesoară de limba română, învățătoare la început, institutoare acum în cadrul Liceului Tehnologic, Elena Chiuchiunea, fiică a satului și nobilă urmașă a Domnului Trandafir, i-a îndrăgit atât de mult pe copiii din clasele primare, încât n-a putut să se mai despartă de ei, promoție de promoție, și i-a învățat să descopere și să iubească Frumosul în orice ipostază, dar mai ales în poezie. Din clasa întâi până într-a patra imaginile artistice au prins contur orientate pe linia anotimpurilor, a sentimentelor față de tot ce au întâlnit în jur, din ce în ce mai bine conturate în catrene. Și din fiecare an de hărnicie poetică a micilor creatori a realizat o carte, apoi alta și alta, trei la număr.
A patra a apărut în acest 2015, la Editura „Hoffman”, sub numele de „Azi urcăm și noi pe scenă” și a înmănuncheat multe din producțiile micilor școlari prezentate și premiate la concursurile școlare precum cel de nivel național „Niște țărani”, patronat de cunoscutul scriitor Dinu Săraru. Distinsa carte este concepută ca o piesă de teatru într-un singur act, cu mai multe scene în funcție de mișcarea actorilor: Prezentatori, Recitatori și Interpreți ai elementelor naturii: Ghiocelul, Albina, Zambila, Fluturele, Rândunica, Greierele, Furnica etc. Replicile sunt realizate în catrene, iar creatorii acestor strofe, copiii, nu sunt nominalizați, totul devenind o creație unitară, colectivă. Versurile sunt zglobii și se disting prin metafore sensibile încărcate de puritatea vârstei, aruncând în scenă epitete emanând sunete, culori și miresme, prin personificări inspirate ori prin comparații plastice. Imagini în care fire de mătase se împletesc cu gânduri: „Un șnur din fire de mătase/ A prins în el gânduri frumoase.” Metafore prin care zăpada e „plapuma cea albă”, mierea „e ruptă din soare”, macii „sunt niște făclii”, greierele are „sclipiri de antracit”, iar furnica își continuă cearta cu greierele: „Vezi, la iarnă să nu vii”, pe vechea fabulă a lui La Fontaine. În realizarea cărții „Azi urcăm și noi pe scenă”, Elena Chiuchiunea are meritul de îndrumător al creației poetice și de asamblare într-o unitate dramatică în care scenele se succed în practică regizorală de succes, cu mișcări de scenă bine conturate.
Pentru receptarea completă a Frumosului e necesară și cunoașterea Urâtului, mai ales că lumea e plină de vicii și de false obiecte, așa zisele Kitsch-uri ce pot deturna de la Frumos pe cei nepregătiți. Și cântecul pomenit la început zice în continuare:
„Urâtul calcă pe sec
Și strigă mă-nec, mă-nec.”
Având onoarea să scriu Prefața la una din cele trei cărți anterioare semnate de Elena Chiuchiunea, prefață sub numele „La Crâmpoia, înflorește poezia”, observam între altele: „La Școala de Arte și Meserii din Crâmpoia este un spațiu mirific al sensibilității poetice, o întrecere în receptarea frumosului din jur, în toată complexitatea lui, frumos ce înflorește în sufletele micilor școlari și se așterne în versuri delicate sub îndrumarea celor mai buni dascăli. Parnasul, teritoriul fermecat al poeziei, așezat lângă apa pârâului Dorofei, verzuie și liniștită mai întotdeauna, dar sălbatică în momentele teribile ale naturii, e populat de elevii-creatori, provocați și îndrumați de o institutoare de elită: Elena Chiuchiunea.”
ION GEORGESCU
