Deunăzi, când noi umblam hai-hui,
Priveam bezmetici – vai! – pân’ la delir,
Cum pășunează murgii nimănui,
Pe câmpul plin cu flori de calomfir…
Trăiam din plin secretu-mi singular,
Sub șalu’-ți de mătase vișiniu,
Și nu aveam, mândruțo, stăvilar,
La trupul tău de ambră aluniu…
Era un fel de rendez-vous extatic,
Iar munții se uitau de sus mirați,
Cum m-ai luat, iubito, drept ostatic,
La sânii tăi, de nimeni deranjați.
Și desenam, pe-o foaie de dictando,
Inimi ce cântă-n ritm consanguin,
Alunecând, treptat, în ton glissando,
Spre-un sentiment de-a pururi genuin…
Dumitru Sârghie
