În Rai sau Infern aceeași rubrică: Vimighedoane!

Într-o lume a politicienilor cu suflet de crep, incapabili și compromiși moral, ziaristul Viorel Micu (Vimi) a rezistat prin grandiosul său simț al umorului. A fost un ziarist absolut liber, nonconformist, păcătos, imprevizibil, regalist, anticomunist și un poet pe măsura sufletului său mare și rotund.

Liber profesionist încă din tinerețile sale aventuroase, Viorel Micu și-a oferit serviciile de pictor de reclame, de scriitor ambulant de cereri și referate, de prieten al avocaților și judecătorilor din „iepoca de aur”, el nefiind – cale de zeci de ani – încartiruit în slujba statului, fapt care, la bătrânețe, i-a dăunat foarte mult, în privința cuantumului pensiei de care a beneficiat până mai ieri.

Viorel Micu era un fel de preot fără o parohie stabilă. Avea parohii peste tot… El își oferea serviciile în stradă, la cârciumă, la Biserică și aiurea… Exact în locul în care i se cereau. A fost hărțuit în comunism, fiindcă, odată, pe stadionul din Scornicești, angajat fiind de comuniști să scrie o reclamă, „a mâncat” o literă și, în loc de TRĂIASCĂ PARTIDUL COMUNIST ROMÂN! a ieșit o mascara: TRĂIASCĂ PARTIDUL COMUIST ROMÂN! Ce mai zarvă, ce mai zbucium… Toată floarea Securității călare pe bietul om… A scăpat, luându-și angajamentul scris că n-o să mai comită astfel de „infracțiuni”, rămânând sub supraveghere, în baza de date a Securității, ca „dușman al poporului”.

După Revoluție, a fost șeful filialei Olt a primului partid monarhist din România. Într-un județ eminamente roșu, în care foștii comuniști și urmașii lor își fac de cap și astăzi, să te declari, în 1990, adept al Monarhiei, era o mare cutezanță.

Viorel Micu a trecut și peste asta, suportând disprețul noilor comuniști, sfidându-i, ironizându-i și luându-i în bășcălie, în celebra lui rubrică de la ziar, intitulată metaforic Vimighedoane. O rubrică pe care a plimbat-o de la un ziar la altul, în funcție de îngăduința și mofturile patronilor de presă, cărora le oferea serviciile.

A avut zeci de procese de calomnie, a fost hăituit des prin instanțe. De multe ori ne spunea că și-a pregătit „bocceluța” pentru a sta la „țuhaus”, însă tot de atâtea ori a scăpat, ca prin urechile acului, utilizându-și prietenii lui avocați sau beneficiind de clemența judecătorilor cu care el bea, din când în când, câte una mică, la „Barul lui Capsă”. Aceștia luau în calcul faptul că Viorel, chiar dacă exagera uneori în scris, n-o făcea cu răutate, ci pentru a corecta moravurile și năravurile unor politruci sau șefi de instituții abuzivi, lacomi, violator de dame…

Era unic în felul său, atât în comportament, cât și ca jurnalist. Ce-i drept, în ultimul timp, bolnav fiind și părăsit de toată lumea, el începuse să facă anumite compromisuri, scriind la comanda unor netrebnici, care-l asmuțeau împotriva colegilor lui de breaslă.

Este antologic un articol pe care Viorel Micu l-a scris împotriva mea, articol în care, în prima parte, mă înfierează cu mânie proletară, din cauză că scrisesem ceva împotriva unui politician care finanța respectivul ziar, dar – în partea a doua a articolului – mă elogia, pentru generozitatea și disponibilitatea pe care le-am avut atunci când l-am ajutat material, l-am dus la spital și am vorbit cu doctorul care răspundea de el ca să facă totul pentru sănătatea lui.

Așa era Viorel Micu. Îmi spunea: „Și sî fac, băi, bătrâni (ironizându-mi originile moldovenești) m-a pus nenorocitul ăla să te atac! Dar tu știi că te iubesc!” Nu te puteai supăra pe el. Am făcut multe chiolhanuri cu el, iar – atunci când plăteam consumația – el spunea: „Să nu-ți pară rău. Ești cât dăruiești!”

A plecat, de curând, la stele în Rai sau în Infern, slujind la cine știe ce patroni de ziare, continuându-și celebra lui rubrică – Vimighedoane. A scris și în Linia Întâi 11 astfel de Vimighedoane. În memoria lui, reproducem astăzi unul dintre aceste Vimighedoane, care dădeau savoare acelor vremuri.

«Tot în Franța, la Paris, pentru UNESCO, Visi, derector la păstrarea tradițiilor dân Olt, făcu o scenă de călușari privind „cultul  fertilității la olteni”. Mutul călușului plimba prentre nădragi o daravelă de falus și o bagă-ntre cracii unei fătuci ce cade lată pă scenă. Să reped călășarii, sar peste ea și… hopa scot dân burta artistei un făt-păpușă! Sala în delir, lumea asistentă plângea, ambasadorul român se uimea de mărimea daravelei mutului și repeziciunea nașterii fătului-păpușă.

A fost o mare-n reușita spectacolului, dupe care, s-a-nceput adevărata danseală a călușarilor virtuozi, cu mutu și falusul-daravelă cu tot. Asta da reprezentanță națională, este? Elogiile, banii și mulțumirile le-au revenit șefilor CJ Olt,  iar huiduielile noastre tot lor…»

În ultimul timp, era numai piele și os. Doar sufletul lui mare și rotund îi rămăsese intact! Dumnezeu să-l odihnească în pace!

Dumitru Sârghie