AcasăPoezie„INTERMINABILA CĂLĂTORIE” A LUI ION ANUȚA!

„INTERMINABILA CĂLĂTORIE” A LUI ION ANUȚA!

Am în față volumul de poezie patriotică „Interminabila călătorie”, semnat de seniorul Ion Anuța. Spun poezie patriotică, fără să-mi fie teamă de gardienii acestor vremuri care au scos neomarxismul din Cutia Pandorei și tot ni-l flutură, fără rușine, prin fața ochilor. Cartea lui Ion Anuța, apărută la Editura „Hoffman”, din Caracal, îmi amintește, păstrând proporțiile, de o altă carte de versuri, intitulată „Călătorie de taină”, semnată de ultimul mare gândirist român, discipolul lui Nichifor Crainic, anume olteanul nostru din Branețul Romanațiului secular, Pan. M. Vizirescu.

De altfel, din Balșul lui Petre Pandrea și al lui Mihail Drumeș, distanța spre sud-est până în Baldovineștiul natal al lui Ion Anuța este aproximativ egală cu distanța, spre vest, dintre orașul „Pomului Vieții” și matricea spirituală a lui Pan. M. Vizirescu, anume mirificul sat Braneț, de-acolo de unde autorul impresionantului roman religios „Păcătoasa”, rămas în manuscris până în zilele noastre, și-a luat traista-n băț și a plecat, prin anii 1920, la întâlnire cu Zeii literaturii române: Crainic, Arghezi, Voiculescu, Gib Mihăiescu, Rebreanu ș.a.

Coborâtor, deci, din Pan. M. Vizirescu, cel puțin în ceea ce privește sentimentul național și conservarea prin poezie a spiritualității românești, Ion Anuța, la cei peste 80 de ani ai săi, parcurși în demnitate și curăție morală, rămâne, și prin poezie, consecvent idealurilor sale patriotice, care țin de sufletul neamului românesc, ca o „expresie desăvârșită a spiritului autohton” și de întreținere a „sentimentului de solidaritate națională”, cum ar spune înaintașul său, Vizirescu.

Fenomenul românesc și miracolul existenței poporului român sunt temele predilecte ale lui Ion Anuța, iar actul de naștere al poporului român are sediul în ASTRAL, cuvânt care devine leit-motivul creației sale lirice și care, din substantiv comun, se metamorfozează în nume propriu, configurându-se, astfel, într-o sorginte în care s-au zămislit nația română și spiritul ei aferent.

Volumul, care a văzut recent lumina tiparului, întrupându-se într-un număr consistent de poeme moralizatoare, de dragoste, patriotice și sociale, debutează cu un titlu memorabil care ne sugerează faptul că va dăinui în timp: „Interminabila călătorie”: „Călătorim printre iubiri pierdute, / Fără să știm, cumva, de le găsim, / Pe drumuri și poteci necunoscute, / Cu-atâtea întâmplări neprevăzute, / Și-naintăm mereu, nu ne oprim! // (…) Și obosiți de-a vieții grea dilemă, / În lumea asta searbădă, nedreaptă, /  Plecăm spre altă lume paralelă, / Neștiind cât e și-aceea de rebelă / Și nici ce drumuri grele ne așteaptă.” 

Modul de a simți al poporului nostru, aspirațiile lui, viața de zi cu zi a românului, credința sa strămoșească, toate acestea sunt inserate în volumul de față, prin stihuri moralizatoare, cu valențe remanente în memoria cititorului: „Munca-i dragoste, nu chin, / Și nu este nici povară, / Doar prin muncă devenim / Oameni de nădejde-n țară! // (…) Nu fi josnic, nu fura / Neamul și avutul țării. / Hai, iubește-ți țara ta / Și, nicicând, n-o da uitării! / Și, nicicând, să nu uităm / Pe Dumnezeu să-l slăvim, / Numai LUI îi datorăm / Toată viața, cât trăim!” (Din experiența vieții).

O frumoasă poezie de dragoste, intitulată „Femeia și vioara fermecată” vine, parcă,  să ne pregătească, într-un mod delicat, printr-o terapie a sufletului, pentru poemele justițiare și pline de revoltă, care urmează: „ Ai ascultat vreodată-n prag de seară, / În tânguirea ei misterioasă, / Vibrația sublimă de vioară, / Cu-ale ei triluri care te-nfioară, / Într-un concert, un bar sau o terasă? / / (…) De unde vine? Ea vine de demult … / Și cu femeia a venit deodată! / E-un dar ce Dumnezeu ni l-a făcut / Spre fericirea noastră pe pământ: / Femeia și vioara fermecată!”

Într-o lume plină de păcate, poetul octogenar s-a ridicat de multe ori de sub greutatea crucii sale, regretând, în ciuda greutăților vieții că nu i-a dat inimii cât ar fi vrut aceasta.  Nu stă mult pe gânduri și îl ia la „ștangă” pe guvernatorul Băncii Naționale, Mugur Isărescu, pentru proasta sa inspirație de a o angaja pe Viorica Dăncilă, deși aceasta nu știe aria cercului: „Și-a rugat-o Isărescu, în persoană ca să vină! / Consilier s-o numească, la BANCA NAȚIONALĂ! // (…) Acum, țara e salvată, așa cum ne-a demonstrat… / Că aria la un cerc este raza la pătrat!” (Tot Dăncilă e salvarea)

Nu-și uită, ca orice român autentic, crescut în povața și învățătura moralei creștine, casa părintească și nici ghioceii pe care mama sa i-a sădit și îngrijit, hrănindu-și astfel amintirile cu chipul, vrednicia și dragostea mamei sale pentru vestitorii primăverii care sunt ghioceii: „Pe aleea care duce la fântâna cu cerdac, / M-au întâmpinat ghioceii, să mă-ntrebe ce mai fac: „- Și când vine doamna care ne-a sădit și ne-ngrijea?  Și de ce întârzie atâta? Și-unde e plecată ea?” (Ghioceii mamei mele) Și tot în aceeași manieră, poetul, în poemul „Sunt doar mame pe pământ?”, se întreabă retoric: „Doar de mame ne-amintim. / Sunt doar mame pe pământ? / Le elogiem… iubim… / Toată viața cât trăim, / Atunci, tații unde sunt?”

Ca și Mircea Eliade, Ion Anuța are „nostalgia paradisului pierdut”, mai ales acum în acest context al pandemiei, în care nimic nu mai este cum a fost: „Se clatină al lumii paradis, / Din tot ce este, va rămâne-un vis, / Despre ce-a fost și cum de-a dispărut – / O lume-ntr-un context atât de scurt!”  În poezia „Glasul inimii”, autorul se năpustește cu verbul și cu tăișul cuvântului asupra politrucilor țării aclamați de „neghiobime”, asupra agramaților care ne „dau povață”, asupra beizadelelor ieșite din „clica haiducească” a unei gloate înfometate „de avere și de bani, care nu au nici teamă și nici rușine de durerea celor mulți: „Gloata asta-nfometată / De avere și de bani, / Să se termine odată / Cu-acești hoți, cu-acești golani! // N-așteptați Sfântul să vină, / Că și Sfântu-i tot de-al lor! Și ei…tot la Sfânt se-nchină / Și-nrobesc… orice popor!”

Ion Anuța scrie despre zădărnicie, despre prostia omenească, luând-o la țință pe senatoarea Șoșoacă, despre parfumul iubirilor târzii, despre inimi pietrificate, despre plânsul ca alinare și mângâiere, despre Luceafărul poeziei românești (Ce dor mi-a fost bădie, de mult să te-ntâlnesc, / Doream de țara noastră, în taină să-ți vorbesc, / De ziua ta, confrații, prin vers ți-aduc regrete… / Eu mi-am dorit de vorbă să stăm mai pe-ndelete!”, despre răspântiile vieții, despre „A doua tinerețe”, despre Decebal, Mihai Viteazul și Ștefan cel Mare, despre dorul  dintre părinți și copii („Mama mea a fost o sfântă… / Și-ale voastre sfinte sunt! / Iar acum, când nu cuvântă, / Pentru mine e tot sfântă, / Cât voi fi pe-acest pământ!”, despre „Moșul din Astral”, adică Moș Crăciun, care ar putea să-i aducă „Un guvern mai democrat” și, de ce nu? , o „Crăciuniță”, cu care să-și mai curețe din păcate.

Nostalgia sa pentru România întregită, „România Dodoloață”, se configurează în versuri de inimă și dragoste de patrie, în versuri despre liberul arbitru, în cântece de inimă și-amar („Cântă-mi, țigane, din struna ta, / De dor, de jale și de iubire, /  Că viața-i scurtă și lumea-i rea, / Și-n seara asta să beau aș vrea, / Să-înec necazul în fericire”),  în toamnele triste ale viețuirii, în nostalgii și în vârtejuri ale vremii, și, mai ales, în manifeste împotriva trădătorilor de neam și țară, adică a politicienilor de două parale: „De-atâta vreme suportăm, / Aceste găști ce-și zic partide, / Și nu-nțeleg ce așteptăm, / Și-n spate-ntr-una tot purtăm / Aceste haite ipocrite.” Poetul ironizează și îi persiflează pe analfabeții și șmecherii din capul statului, denumindu-i peiorativ „Naie Chioru și Vulpița”, „Dorel”, „Mița Biciclista”, cu sau fără mască.  Timpul și răstimpul, pe lângă conducătorii corupți, sunt alți dușmani ai omului, mai ales timpul nedrămuit, fără rost, iubirea augustiniană, cea venită din astralul matricei omenești, fiind, poate, singura cale de pace și bunăvoire sufletească.

Ion Anuța împletește poezia de dragoste cu poezia politică protestatară, cu elogiul adus vieții simple de la țară, o viață închinată muncii, familiei sale, patriotismului, dragostei de țarină și, firesc, o poezie închinată lui Dumnezeu Atotputernicul! Poezia „Crucea vieții” pune capăt unui periplu liric în care versul clasic se mișcă sublim dumnezeiește, în astralul unei inimi încă tinere la cei 80 de ani de viețuire, pe care protagonistul acestei bijuterii literare îi poartă în spate spre îndumnezeire și frumusețe morală: „Când din NEANT am apărut, / În lumea asta cu păcate, / Eu nu veneam de-aș fi știut / Că am de dus o cruce-n spate! // (…) Greutatea crucii noastre / Stă-n voință și destin. / Doar prin faptă și răsplată, / Iertarea o-nfăptuim. // (…) E-o enigmă viața toată. / Când nu poți ca s-o-nțelegi, / Într-o lume-așa ciudată, / Cu-ncurcatele-i poteci! //  Nu te plânge niciodată! / Plânsul este de prisos. Cea mai grea cruce purtată / A fost crucea lui HRISTOS! //  (…) «Eli Lama Sabactani», / De pe cruce a strigat, / Și-a dat duhul… ca tâlharii / Între care s-a aflat! // Dar și-a-ndeplinit lucrarea / Pentru care a venit, /  Aducând lumii salvarea / Și la ceruri s-a suit!”

Felicitări, Ion Anuța!

Dumitru Sîrghie

- Advertisment -

Most Popular

Recent Comments