AcasăAmintiri din Epoca de AurÎntreprinderea de Pescuit Oceanic – unicat al industriei alimentare din economia socialistă

Întreprinderea de Pescuit Oceanic – unicat al industriei alimentare din economia socialistă

La vârsta mea, deunăzi, m-am trezit și sculat la o oră mult matinală. M-am așezat pe marginea patului și, fără să vreau, în nostalgia profesiei mele, mi-am adus aminte că în perioada 1986-1990, din motive de nevoie sau de rotire a cadrelor, mi-a fost dat să lucrez la Securitatea Județeană Tulcea.

Pentru mine, perioada aceea a constituit o nouă încercare, teritoriu necunoscut, valori economico-sociale de apărat, altele decât cele cu care eram obișnuit.

Ca ofițer de informații, cu atribuții de comandă, am fost ghidat de un principiu absolut necesar, acela de a călca cu piciorul teritoriul, de a cunoaște valorile economico-sociale, pentru a ști ce trebuie apărat, în conformitate cu legile în vigoare. Datele erau necesare ca să poți evalua, în parametri exacți, fluxul de informații primit.

col zarnescu
Col.(r) Nicolae Zărnescu

Așa, mi-am adus aminte, că în Tulcea, exista o unitate economică, unicat și de mare importanță economică, Întreprinderea de Pescuit Oceanic – IPO, cum îi spuneam noi frecvent.

Pentru că la data când scriu aceste rânduri, din amintita unitate economică nu a mai rămas absolut nimic, pe fondul datelor-document în timp, memoria mă ajută să prezint cititorilor succint date despre această unitate unicat.

Întreprinderea dispunea de un patrimoniu colosal, 83 de nave din care 57 de pescadoare, 13 polare, restul – nave auxiliare. Un pescador constituia o unitate economică. Era deservit de 90-100 de marinari, dispunea de instrumente de pescuit, depozite frigorifice, instalații de brichetat, de producere a uleiului sau a făinii de pește.

La toate acestea, se adăugau spațiile de alimente, apă, combustibil și cele necesare echipajului pentru o perioadă de până la patru luni, în condiții de independență pe apă.

Un polar constituia o navă gigant, ce colecta peștele brichetat, uleiul și făina de pește, alimenta pescadoarele din zonă cu alimente, combustibil, se schimbau echipajele și executau operații comerciale de export.

Un polar aducea în țară 700 de vagoane de pește congelat, sute de tone de ulei și făină de pește.  Unitatea dispunea de un personal de 6000 de navigatori. Din aceștia, 360 erau comandanți de navă, tot atâția secunzi, un important corp ofițeri-punte și mecanici. Restul, marinari-pescari, proveniți din toate regiunile țării.

Pescuitul oceanic se realiza în două zone, cu licență internațională. La sud, zona Namibiei, pendinte atunci de Republica Sud-Africană și la nord – zona Mauritaniei. Cu Mauritania, aveam o societate mixtă de valorificare și comercializare a peștelui. Unele pescadoare erau închiriate în Anglia, pentru congelat și depozitat pește sau chiar în zona Americii de Sud.

pescador dornaToate navele de pescuit erau asigurate la renumita societate de asigurări engleză Loyd, iar România își achita cu regularitate obligațiile contractuale.

Ar mai fi de adăugat că unitatea dispunea de un depozit frigorific uriaș în care se păstrau vagoane încărcate cu pește brichetat la –40oC, diverse alte instalații, un hotel propriu. Legătura permanentă cu navele de pescuit din cele două zone se făcea cu o stație de radio foarte puternică.

Făina de pește era un produs ce se folosea în furajarea sectorului agricol, în combinație cu alte furaje. Mai ales pentru păsările producătoare de ouă. Uleiul de pește se folosea în industria farmaceutică.

Conchid a spune, că flota de pescuit oceanic a României, ca potențial, era considerată a treia din Europa, după URSS și fosta RDG.

Pentru acoperirea nevoilor de cunoaștere și prevenire a unor fapte antisociale, unitatea era deservită contrainformativ de un colectiv de patru ofițeri. Aveau pregătire juridică și stăpâneau destul de bine chestiuni ale Dreptului Maritim, necesar și specific activității economice. Sarcina lor era complexă și trebuia să asigure un flux de informații continuu, prin care să asigure apărarea și integritatea uriașului patrimoniu și a potențialului uman, ce-și desfășura activitatea la mii de kilometri depărtare de țară. Se înțelege că era o activitate de mare stres și răspundere. Ei trebuiau să asigure, în perioada schimbului de echipaje, rezidențe de informații, cu o rețea instruită, ca informațiile ce nu suferă amânare să fie valorificate comandantului de navă, iar, la revenirea în țară –celelalte. Se cuvine să fac precizări, absolut necesare, pentru cei care nu cunosc specificul activității pe apă.

Orice navă sub pavilion românesc, atâta timp cât se află în apele internaționale, se consideră teritoriu românesc. Întreaga răspundere de pe navă revine comandantului acesteia. În relațiile portuare și cele statale, el îl reprezintă pe șeful statului. În numele acestei autorități, pe navă, este împuternicit să efectueze orice acte de stare civilă; naștere, căsătorie, deces. La nevoie, efectuează acte de procedură și cercetare penală și dispune chiar măsuri de arestare preventivă. Toate măsurile și acțiunile pe care le realizează comandatul navei, în voiaj, la întoarcerea în țară, se înregistrau și descărcau instituțiile similare de la Sectorul 2 al Capitalei.

Pentru mine, este explicabil comportamentul unui astfel de personaj care, temporar, ocupă o demnitate înaltă de stat. Cititorul are larghețea să analizeze și să judece.

Ca urmare, pe navă, orice membru al echipajului își cunoaște locul și atribuțiile, inclusiv scaunul de la masă, pe care nu îndrăznește nimeni să-l ocupe. Altfel nu se poate asigura ordinea și disciplina în condiții de excepție. Pe navele de pescuit, activitatea se desfășura non-stop, cu un program de 4 ore activitate, 4 ore odihnă.

Familiile marinarilor-pescari primeau în țară retribuția completă, iar marinarii aveau asigurată hrana și cele necesare pe navă și o indemnizație zilnică de 2 dolari SUA.

Rețeaua noastră de informații era instruită de a respecta regulile de interdicție internațio-nală. De pildă, în zona de sud a Namibiei, trebuiau respectate interdicțiile de embargo internațional impus Republicii Sud-Africane, pentru apartheid. Astfel, s-au asigurat relații normale cu autoritățile portuare din Capetown, la care se apela pentru reparații accidentale a pescadoarelor.

Schimbul de echipaje se făcea, de regulă, cu polarele. Dar, în condiții de urgență, cu aeronavele până în Luanda, capitala Angolei, apoi transportați în condiții de securitate completă, până la dana unde aștepta nava românească. Trebuie să reamintesc pentru cei nu știu, că Angola, în acea perioadă, era măcinată de războiul fratricid între două grupări politico-militare. Una dintre grupări era sprijinită de așa-ziși consilieri militari sovietici și luptători voluntari cubanezi. Oficial, la OMS, Angola era declarată ca fiind infectată cu vibrionul holeric. Erau, deci, elemente ce trebuiau evaluate adecvat. Din motive de rațiune, ale interesului economic, conducerea politică a României întreținea relații amicale cu liderii ambelor tabere rivale. Amintesc că și Turcia era declarată la OMS infectată cu vibrionul holeric. Și, ca urmare, și calea navală prezenta riscuri. În toată perioada aceea, măsurile comune au asigurat siguranța deplină a potențialului uman.

Col.(r) Nicolae Zărnescu

Continuare în numărul viitor


RELATED ARTICLES

1 COMENTARIU

Comments are closed.

- Advertisment -

Most Popular

Recent Comments