Izvorul divin nu-și face vreodată reclamă,
susurul său premerge, survine și curge,
el se oferă, vorbește în pilde, exclamă,
ochiul său verde palpită, clipește, ocurge…
Își ascunde, smerit, generozitatea și harul,
în lacrima-i preasfântă, îndeajuns cristalină,
căușul palmelor tale din vis devine paharul,
ce dorul și setea-ți de dor, pe loc, îți alină.
Și, Doamne, ce adânc și ascuns e misterul,
care străjuie-n taină, în umbra-i de sine, izvorul,
în el se-oglindește cu patimă-naltă chiar Cerul,
izvorul mi-e rudă, mi-e neam, îmi e tot, Frățiorul!
Alături, sălbatice flori generează mireasmă,
Oglinda-i se tulbură, când un fluture verde
își varsă polenul, transformând în agheasmă
licoarea divină, capabilă să ne desmierde…
de Dumitru Sârghie-Mitif
