Au găsit-o în parc, ucisă, pe Mara,
Lângă rotonda unde cânta, des, fanfara,
Părea că nu-i moartă, părea chiar că plânge,
Avea pielea albă și îngeri în sânge,
Iar păru-i cel negru închis, ca Infernul,
Simboliza, negreșit, Infinitul, Eternul …
Și sânii mirați, păreau încă trezi,
Și ochii, o Doamne, fantastic de verzi!,
De marmură, umerii ei scânteiau,
Pe coapsele-i reci, două vrăbii dansau…
Mamă a mamelor, Sfântă Mireasă,
De zei selectată, de îngeri aleasă,
Ca să ne fie nouă, bărbaților, prană,
Femeie totală și fără prihană,
Te-ai dăruit tuturor, cu disperarea
Ființei umane, alegându-ți cărarea,
Care te-a dus, negreșit, la pieire,
Femeie de jertfă și de…murire,
Te plâng toți bărbații, te plânge și cerul,
Te plâng Universul, Zenitul, Eterul…
Dulce Femeie și prostituată,
Premergi Învierea, străfulgerată!
Dumitru Sârghie-Mitif
Mitica Sarghie, durul, poate sa scrie ceva atat de delicat ! Superba !