Mireasmă de trup iar mă fură,
arome de sâni-poame coapte,
lumina din ochii-ți de verde mă
arde…
Doamnă, și câtă noapte,
prin păru-ți de mură,
în care, tainic, fără de urmă, m-aș
pierde…
Ca să bântui dogmatic,
prin coapsele tale – dulci serpentine,
gându-mi de catifea și palmele-mi fine,
geloase,
fanatic,
fac viraje și salturi
mortale!
Primește-mă, Doamnă,
la tine,
și-apoi mă azvârle, din toamnă,
în primăvara sânilor tăi,
în vara brațelor tale,
agale…
Petale de roze să-ți ningă în pat,
să-ți fiu deținutul de seară,
genunchiu-ți – crepuscul se lasă mușcat,
apoi, întru dreaptă măsură,
cătușe să-mi pui din glazură,
din zahărul buzelor tale avide,
pe urmă, mă-nchide
și trage-mi zăvorul la gură –
fiindcă, știi bine, am dreptul să tac,
chiar dreptul, în mine, de-a plânge-n
iatac.
Să-ți fiu, Doamnă, frunză de soc,
să-ți fiu păpădie,
în tine să zac –
să-ți fiu fluture verde,
fluture mag,
să-ți scutur polenul în sânge…
închide-mă, Doamnă, în tine,
prizonier, în buze de mac,
sine die;
în tine, Doamnă, mă pierde,
de-a pururi, mă pierde-n
zig-zag!
Dumitru Sârghie-Mitif
