(Fragment din volumul de critică „Printre cărțile și scriitorii de lângă noi”, de prof. dr. Mihaela Rădulescu)
Dumitru Sârghie este un poet cu un puternic impact în lirica actuală din aria oltenească, și nu numai. Universul imaginar este complex, tematica este variată, iar viziunea artistică exprimă rafinamentul livresc. Poezia sa abordează atât tematica socială (lupta pentru echitate), cât și tema iubirii (sentiment înălțător al ființei umane). Versurile lui Dumitru Sârghie dispun de o reală capacitate artistică, drept dovadă fiind ușurința cu care jonglează printre varietatea imaginilor artistice. Poeziile sale sunt rezultatul firesc al unui spirit complex, preocupat de actul culturii, al unui suflet pus în slujba căutării Adevărului și Frumosului.
Tematica vastă corespunde registrului lingvistic variat (utilizează atât limbajul livresc, metaforic, cât și un limbaj sarcastic, ironic, în funcție de ideea poetică exprimată). Poemul intitulat Ușa interzisă are note de melancolie, nostalgia fiind receptată și la nivelul registrului lingvistic: „Și-o să umblu, iubito, nebun de legat, / Pe cărări înspirate, prin ferigi și urzici, / Până când, Doamne, voi fi dezlegat, / De blestemul ingrat, de-a nu fi tu aici // Și din ușa de tisă, odor de lemn sfânt, / Vom face găteje-ntru focuri albastre / Și-n flăcări de taină, în fum și descânt, / Vom arde, îndată, păcatele noastre…”
Metafora poetică a lui Dumitru Sârghie are muzicalitate, are incandescență semantică. Cuvântul dobândește valențe tămăduitoare, mesajul poetic mergând spre planul interpretării plurivalente: „Retrăiesc momentul în care / Lumina mă alintă șerpește / Și o stea, cu a ei scăpărare, / Duios și suprem mă-nvelește. // Și vântul stă fiară la pândă / Să-mi zboare capela-n văzduh, / Iubita-mi pretinde dobândă, / Pe rază, pe nimb și pe duh…” (Te pierd, te câștig).
Imaginea spațiului originar, a ființelor dragi(mama, tata) sunt reflecții elegiace readuse în memoria afectivă și cântate serafic în versuri pentru suflet: „Mamă, la intersecția dintre Tine și Univers, / îți străjuiesc înserarea lucidă și amăruie / și-apoi, lacrimile noastre prefacă-se-n vers, / când vom auzi glasul Tatii pe-o stea-cărăruie… ” (Acasă).
